Deși iubesc muntele și am fost de mică în drumeții, stau prost la capitolul “cunoștințe de trasee, cabane și vârfuri”. Nici geografia nu mă ajută și uneori mi se că peisajele seamănă ca niște picături de apă, indiferent de masiv. Amatoare de cort nu sunt și nici n-aș merge iarna la munte (lipsă de echipament și zero pasiune pentru sporturi montane). Rog munțomanii să nu arunce cu pietre 😀

Totuși, nimic nu mi se pare mai relaxant decât să mă plimb prin păduri, pe pajiști verzi, pustii, fără ambalaje și pet-uri, admirând stâncile golașe care privesc zen spre cer sau să admir nuanțele infinite de verde, atât de frumos îmbinate cu albastrul cerului. Asta numesc eu eleganță și cred că natura e cel mai bun designer.

Pentru că s-a ivit ocazia unei vacanțe la Bușteni, am profitat de vremea bună pentru un traseu frumos pe munte, că de când cu alergările montane a reînviat pofta de hoinărit la înălțime. Trecuse o bună bucată de vreme de la ultima drumeție serioasă (privind acum retrospectiv, cred că nu făcusem așa ceva vreodată :P). 

Bușteni – Cabana Caraiman, pe Jepii Mici

După încălzirea de seară cu plimbarea lejeră spre Urlătoarea, a doua zi am pornit la drum puși pe fapte mari. Propunerea a fost să urcăm la Babele pe Jepii Mici, traseu de 4 ore – 4 ore jumate, marcat ca fiind de dificultate mare, recomandat doar celor cu experiență montană. Eh, dar se pun și alergările pe munte, nu?

Am urmat traseul marcat cu cruce albastră, ce urcă de la telecabina din Bușteni – moment în care am rememorat Maratonul Regal de anul trecut, când am trecut fix prin zonă. Atunci era noroi maxim, acum, din fericire, am găsit traseul în stare foarte bună.

În scurt timp, urcușul s-a sălbăticit. A început cățăratul, initial printre copaci, apoi pe poteci înguste și pe stânci, unde lanțurile au fost de mare ajutor. Nu știu dacă erau prăpăstii în jos, că n-am avut curaj să mă uit. Alergările montane m-au învățat să-mi păstrez calmul și să nu mă gândesc la cât sau ce urmează, ci să mă concentrez pe fiecare pas, cu atenția doar la ce e în fața și sub tălpile mele.

Ne-am oprit de câteva ori pentru admirat peisajul sălbatic, cu stânci tăcute și pentru poze, mai ales că soarele s-a gândit să ne însoțească tot drumul. Totuși, am găsit și porțiuni încă acoperite de zăpadă, prilej bun de imortalizat momentul.

Din păcate, am fost distrată când mi-am făcut bagajul și nu mi-am luat niciun tricou tehnic, așa că am transpirat într-o veselie în tricoul meu de bumbac – foarte vesel, de altfel. Totuși, am avut noroc și n-am răcit.

Și iată c-a trecut și porțiunea de stânci, iar după vreo 3 ore și ceva de la pornire ne-am găsit la Cabana Caraiman. Pentru că n-aveam chef de Babe și Sfinx, am decis să nu mai urcăm până acolo, ci să ne îndreptăm spre Piatra Arsă pentru masa de prânz, apoi să ne întoarcem în Bușteni pe Jepii Mari, pentru că cei mititei ar fi fost prea fioroși la coborâre.

Piatra Arsă – Jepii Mari – Bușteni

Zis și făcut. A urmat o porțiune aproape plată, cu iarbă moale (ar fi fost perfectă pentru alergat), după care am trecut prin păduricea de jnepeni spre cabana Piatra Arsă. După ce am mâncat și am băut un ceai, am pornit la drum cu forțe proaspete, pe traseul cu triunghi albastru. Altă viață acum!

Jepii Mari sunt mult mai accesibili, chiar dacă au ceva porțiuni de stânci și lanțuri, însă nimic grav. Sunt unele coborâri mai abrupte, însă de data asta înconjurate de copaci. Mare parte din traseu e o potecă prin pădure, confortabil de lată, pe unde poți merge în voie.

Și așa, după 7 ore fix de la startul din Bușteni, am ajuns cu bine înapoi, în compania soarelui, care se făcuse și mai puternic. Bucuria mare a fost că n-am făcut mai deloc febră musculară a doua zi, ci am avut doar niște “senzații tari” prin coapse.

PS: La intrarea în Parcul Natural Bucegi se plătește o taxă simbolică de 5 lei/ persoană. Biletul este valabil pentru 6 luni și se poate cumpăra de la automatul aflat la Centrul de Vizitare din Bușteni.