Alergarea, între ambiție și plăcere

La început, au fost alergările de plăcere, de 6-7 kilometri, făcute în ritm lejer prin parc.

Apoi am mărit distanța și viteza, am aflat care-i treaba cu pace-ul, m-am înscris la tot mai multe competiții și am început să socializez cu alți alergători, online sau live. Mi-am extins garderoba de alergare cu haine și accesorii. Profilul meu de Facebook s-a umplut de Friends care ies la alergat constant, postează frecvent fotografii de la antrenamente și sunt prezenți la o mulțime de concursuri, fie ele urbane sau montane. Cine se aseamănă se-adună, nu-i așa? Chiar și în mediul virtual.

alergare pasiune ambitie

La începuturile aventurii mele într-ale alergării aveam în cap ideea că cel mai important e să termini cursa, indiferent de timp. După ceva vreme, a încolțit în minte dorința de a scoate un timp cât mai bun. Eventual unul mai bun decât cel precedent. Apoi am început să mă uit la ce loc ocup în clasament. Deci… ce urmează?

Cred că e normal să ne ambiționăm să fim mai buni într-un anumit domeniu, inclusiv atunci când e vorba de pasiuni. Însă nu pot să nu mă întreb: e posibil ca dorința de a scoate timpi mai buni să-mi confiște din plăcerea alergatului? E posibil ca orientarea (și) spre rezultate să-mi răpească din bucuria parcurgerii traseului?

N-am găsi încă un răspuns definitiv la aceste întrebări. Deocamdată, încă există plăcerea aia care mă face să mă dau jos din pat la 6:30 dimineața, să mă îmbrac și s-o pornesc spre parc chiar dacă somnul încă n-a dispărut complet sau urmează o zi plină. Trăiesc din plin emoțiile dinaintea cursei, entuziasmul de a ajunge la finish și relaxarea de după.

Totuși, în acești ani de alergare am ajuns la următoarea concluzie:

Pentru mine, cel mai important e să fiu sănătoasă, fie că termin o cursă în timpul propus sau nu, fie că scot un rezultat mai bun sau decid să renunț.

Mai contează să mă simt bine în timpul cursei și după ea.

De-abia apoi vine la rând dorința de a trage tare pentru un rezultat de care să fiu mulțumită. Și sunt conștientă că pentru fiecare alergător amator topul priorităților arată diferit.

Am mai învățat ceva: că e în regulă să renunți, dacă asta simți. Că nu e semn de slăbiciune, ci de maturitate. Că se poate întâmpla să nu-ți dorești să iei startul la o cursă sau să vrei să te retragi, dacă simți că nu e “your day” sau vremea ți-ar putea pune în pericol siguranța. Că e ok să termini o cursă în ritmul tău, chiar dacă asta înseamnă să mergi și să ajungi printre ultimii la finish. Că nu-i nicio tragedie dacă o dată pe lună n-ai chef de antrenament și vrei să mai dormi o oră. E ceva uman. Asta nu te face un alergător mai prost, ci un om responsabil, care își cunoaște corpul și ia cele mai bune decizii pentru el și sănătatea lui.

medalii-alergare

Cred că secretul unui alergător bun, pe termen lung, e să știi să discerni când poți să mai tragi un pic și când e cazul s-o lași mai moale. Iar în tot acest timp să trăiești fiecare sută de metri parcursă și să-ți accepți emoțiile, chiar și atunci când te întrebi “De ce m-oi fi încris în cursa asta???” sau “Mai e mult???”. Poarta de finish nu e chiar The end, după ce treci de ea mai trebuie să și trăiești, nu? 🙂 Să te bucuri de medalie, de pepene, biscuiți sau bere, să povestești prietenilor cât de mișto a fost și să postezi poze cu tine pe Facebook 😛

Până acum nu mi s-a întâmplat să DNS sau DNF. Însă indiferent de ce va fi pe viitor în alergările mele, îmi doresc să nu las ambiția să omoare plăcerea, ci să înainteze amândouă, motivându-se una pe alta.

Foto: facebook.com/ciucasX3

Articol publicat pe România Pozitivă

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *