Pe scurt: am construit un obicei, în timp.

 Până aici a fost însă cale lungă. Până a simți alergarea ca pe o dorință plăcută am trecut prin stări diferite, cu sesiuni de auto-convingere, transpirație, respirație obosită, planificare, lecții prinse din fugă (la propriu și la figurat). Și răbdare, multă răbdare.

Cred că fiecare are ritmul personal când vine vorba de constanță, adică momentul magic T2 când deja alergarea a devenit parte din ritualul zilnic și nu o chestie pe care trebuie s-o bifezi fără prea mare entuziasm. Unii se simt atrași iremediabili de zburdat după câteva alergări, alții au nevoie de mai mult timp sau de experiențe revelatoare ca să iubească acest tip de mișcare. Mai sunt unii de care nu se prinde și pace. Și e ok, că nici n-are cum să fie o activitate pe placul tuturor 🙂

La câțiva ani după ce m-am “obișnuit” cu alergarea, am învățat că relația cu ea e ca orice altă relație: iubirea se construiește în timp, prin atenție, gesturi frumoase și răbdare. Treci prin momente cu pasiune mare (PB-uri, poate chiar vreun podium, o cursă cu traseu super-fain etc.), momente de monotonie, în care n-ai chef de nimic și vrei să lași totul baltă (oboseala, bat-o vina!), momente de deznădejde (accidentări), dar găsești până la urmă puterea să treci peste ele.

Chiar și acum sunt momente când îmi prinde bine ceva motivație „auxiliară”, așa că am strâns aici strategii pe care le-am folosit/ le folosesc ca să mă (re)îndrăgostesc de alergare.  Continue reading →