Am uitat a câta ediție la rând alerg la SportGuru Timișoara 21k, însă de fiecare dată cursa asta mă ia prin surprindere – ca iarna în ianuarie, pe unii. Uit cum e să alergi în viteză și să lupți pentru fiecare secundă, în timp ce numeri kilometrii până la finiș.

Anul acesta, Timișoara 21k a căzut chiar pe 8 martie. Dimineața când am ieșit din casă era răcoare, deși se anunța o zi foarte însorită. Am făcut o încălzire de aproape 8 km până în centru, cu mâinile înghețate, timp în care m-am tot întrebat de ce nu mi-am luat mănuși. După salutat omuleți și apoi încă o mini-repriză de tremurat în Piața Libertății, de data asta mai degrabă de la emoții decât de la frig, am intrat în zona de start.

M-am așezat cuminte în spatele pacerilor de 1:40 la semimaraton, deși m-am gândit că s-ar putea să fie cam rapizi pentru ce sunt eu în stare în prezent. Însă dacă tot am intrat în horă, măcar să joc, nu? O să fie un antrenament bun și o să-mi motivez picioarele să zburde mai hotărâte.

Se dă startul și pornim pe același traseu ca anul trecut, cu aceeași mică înghesuială în primele sute de metri. Ne răsfirăm apoi și de-acum nu mai am nicio scuză să nu țin pace-ul. La început lucrurile merg bine, picioarele sunt fresh, ne mângâie soarele, iar pe unii și gândul de PB. Pe mine, nu.

Planul meu este să iau cursa asta kilometru cu kilometru, să stau lângă paceri, să nu mă grăbesc și să încetinesc cât mai puțin. Susținătorii sunt gălăgioși pe alocuri, se aude muzică, iar fotografii prezenți la datorie ne smulg câte un zâmbet-două. Decid să storc toată energia disponibilă pentru alergare și să fac economie la mutrițe pentru poze. Poate de-asta în cam toate fotografiile din albumul oficial par lovită de tornadă și pe punctul de a bate pe cineva. Am fost pașnică până la finiș, vă rog să mă credeți pe cuvânt.

Se duc primii 10 km ai cursei și totul a decurs conform planului. Urmează ocolul prin Piața Unirii, apoi reintrăm pe traseul din prima tură pentru încă o porție. Picioarele mele sunt tot mai obosite și pacerii aleargă prea repede. Mă enervez și nu înțeleg de ce nu țin ritmul ăla de pe steaguri, pentru 1:40. Mă uit la ceas și ce să vezi, ei țin ritmul bun. Mie nu-mi prea mai iese. Îi văd în fața mea încă, dar se tot depărtează, iar pe anumite porțiuni dispar ca Fata Morgana. Noroc cu gravitația la coborârea în pasaj și prind puțină viteză. Mă temperez însă repede pe urcare, moment în care îmi promit (a mia oară) că o să includ și niște diferență de nivel în antrenamente, cândva, pe viitor.

Când întorc la Parcul Maria, prind curaj știind că nu mai e mult până la finiș. După ce trec din nou prin purgatoriu… pardon, pasaj, simt o rază de speranță. Pe ultimele sute de metri mă uit la ceas și văd că pot termina cursa în ceva cu 1:40 în față, așa că mai calc pedala cu ultimele picături de energie și trec linia de finiș în 1:40:38. Pe ceas au ieșit 21,38 km.

Am inaugurat noua categorie de vârstă, cea cu 4 în față, cu locul… 4. În rest, locul 24/179 la Open Feminin. A fost un antrenament reușit și mă bucur că am riscat un pic și am stat pe prima parte cu pacerii de 1:40, cărora le mulțumesc pentru suport!