Țin minte și acum un articol pe care l-am scris în 2011, cu titlul “Fără obiective”. Era despre cum obiectivele ne limitează și ne fac să pierdem spontaneitatea, din cauză că ne concentrăm prea mult pe destinație, uitând de bucuria călătoriei propriu-zise. Chiar dacă în anumite situații obiectivele sunt necesare și utile, ele devin adesea o piedică în a face mai mult ce ne place, scriam atunci.
Apoi am mai trăit niște ani și, datorită alergării, mi-am nuanțat părerea (ca și în cazul altor subiecte de pe blog, dar despre ele, cu altă ocazie).
La început, o bună bucată de timp am alergat fără să urmăresc ceva anume, ca de ex. un rezultat mai bun la o cursă ori să fiu mai rapidă. Ieșeam la alergat când aveam chef, fără presiune sau așteptări. Nu știam ce e ăla pace, foloseam un ceas analogic (cu limbi), mă îmbrăcam cu haine din bumbac, gustul gelurilor îmi era străin.
Dar s-a întâmplat ceva. Să-mi cresc viteza și să scad timpii pe diferite distanțe a devenit un joc fascinant. Oare cât de mult pot să cobor PB-ul la semi? Dar la maraton? Câți km pot să fac în 12 ore de alergare (și mers)? Cum o fi să alerg pe munte? Aceste mici curiozități au început să ardă tot mai tare și ca să le fac față a fost nevoie să mă îmbrac cu haine diferite. La propriu și la figurat.
Chiar dacă mai târziu decât noile generații de alergători amatori, care se antrenează cu cap și cu îndrumare profesionistă de când intră în lumea alergării, am prins și eu într-un final gustul obiectivelor și planurilor.

Am fost încurajată de “marea descoperire” că planurile nu omoară spontaneitatea sau intuiția, pentru că pot păstra un grad de flexibilitate. Chiar dacă obiectivele reprezintă destinații, pe drumul spre ele pot face pauze și mă mai pot plimba prin alte locuri, bucurându-mă de micile opriri.
Cred că abordarea relaxată, fără obiective, a contribuit enorm la faptul că mă țin de alergare de peste 10 ani și că m-am lăsat adoptată de această lume. Sau, cine știe, poate m-a împiedicat să progresez mai repede. Eu sunt însă mulțumită de acest parcurs, cu pași mici și siguri.
Nici acum nu sunt exclusiv cu ochii pe obiective în alergare. Sigur, mă antrenez mai variat decât la început, sunt mai atentă la nutriție, îmi propun să obțin anumite rezultate la competiții și mă pregătesc în acest sens. Dar la unele concursuri în continuare particip doar ca antrenament sau de curiozitate, iar din ieșitul la alergat adesea contează mai mult ieșitul decât alergatul 🙂
La tine cum e? Îți stabilești obiective în alergare sau preferi să iei alergările așa cum sunt?
Acest articol face parte din seria „24 de zile despre alergare”