1 oră și 45 de minute. Nu e recordul personal al vreunei curse de alergare, ci timpul petrecut la micul muzeu de la Casa Cesianu. Când m-am uitat la ceas, mi-a venit greu să cred că am stat atâta vreme. Sau poate pentru că la Muzeul Vârstelor e vorba de trecerea timpului, orele se scurg altfel aici?

Aflată aproape de Piața Victoriei, Casa Filipescu-Cesianu a intrat relativ recent pe lista muzeelor bucureștene, fiind în renovare o bună perioadă de timp. De ceva vreme, în plimbările de pe Calea Victoriei, zărisem parcul muzeului, cu un foișor în mijloc, având în jur bănci, statuete și câțiva arbori frumoși. În zona din spate a curții există și un spațiu liber pentru evenimente.

Am început vizita din Lapidarium – un spațiu din curte unde se află casa de bilete și unde este organizată expoziția permanentă “Frescele Mănăstirii Văcărești după 40 de ani”. Bucățile de fresce recuperate sunt însoțite de fotografii și o scurtă istorie a Ansamblului Văcărești, despre care puteți citi și aici. Pe o parte din terenul unde se ridica mănăstirea, demolată în anii ‘80, acum se întinde Parcul Văcărești. 

Am trecut apoi la muzeul propriu-zis, găzduit de clădirea mândră, proaspăt refăcută. Inaugurată în decembrie 2016, expoziția “Muzeul vârstelor – de la copilărie la senectute” este un proiect inedit de antropologie urbană, care urmărește viața bucureștenilor pe parcursul secolelor XVIII – XX, sub diferite sfere ale vieții private și publice: înfățișare, îmbrăcăminte, obiceiuri, bani, arme (!), educație, amenajări interioare etc.

Se vede că e un muzeu nou, bine documentat, cu amenajare modernă. Atmosfera din interior mi s-a părut destul de melancolică, întunecată, în pofida luminilor care pun în evidență exponatele. Fiecare grup tematic este însoțit de panouri cu texte în română și engleză sau monitoare pe care rulează fotografii vechi.

Textul alb pe fundal albastru închis, foarte lung, poate fi obositor la citit, iar limbajul este pe alocuri prea academic. Totuși, eram într-o dispoziție bună, așa că am avut răbdare să citesc majoritatea informațiilor de pe panouri. Partea bună e că datorită textelor n-ai nevoie de ghid ca să înțelegi care-i treaba cu muzeul și poți alege să citești anumite bucăți mai interesante sau să parcurgi muzeul admirând doar exponatele.

Expoziția are și o aură filosofică: te pune pe gânduri cu privire la trecerea timpului și la viitor. Ideea care mi-a plăcut e că la bătrânețe ajungem să purtăm o mască, dar nu una care ascunde, ci una care expune experiențele prin care am trecut. Fiecare om își poartă pe față propiul muzeu al vârstelor, cu “exponate” strânse pe parcursul vieții, influențate nu doar de moștenirea genetică, ci și de spațiul în care a trăit.

Ultimele două săli ale muzeului sunt rezervate nașterii și morții. La final îți poți face o poză, iar cu ajutorul unei aplicații vezi cum vei arăta peste 30 de ani. Tot aici, în masa rotundă se deschid sertare cu sentimente/stări simbolizate prin poezii și mici obiecte.

Pe mine m-au impresionat hainele și pantofii înguști, unele elemente de mobilier, dar și sala cu farfurii și alte obiecte casnice, printre care ceainice 🙂 Așa cum ziceam, citind și admirând exponatele, n-am simțit cum a trecut timpul, iar senzația cu care am rămas după vizitarea muzeului a fost una plăcută.

Aș recomanda expoziția “Muzeul vârstelor – de la copilărie la senectute” celor pasionați de antropologie și filosofie, dar și celor care apreciază poveștile despre viața oamenilor din ultimele secole și transformarea lor. Ah, și mai ales persoanelor cu multă răbdare la citit texte lungi 🙂

Biletul de intrare la Casa Filipescu-Cesianu costă 5 lei, iar pentru a fotografia sau filma înăuntru se plătește o taxă de 15 lei (în caz că vă întrebați de ce n-am pus poze din interior :D). Detalii despre program și acces, aici.