La început, au fost alergările de plăcere, de 6-7 kilometri, făcute în ritm lejer prin parc.

Apoi am mărit distanța și viteza, am aflat care-i treaba cu pace-ul, m-am înscris la tot mai multe competiții și am început să socializez cu alți alergători, online sau live. Mi-am extins garderoba de alergare cu haine și accesorii. Profilul meu de Facebook s-a umplut de Friends care ies la alergat constant, postează frecvent fotografii de la antrenamente și sunt prezenți la o mulțime de concursuri, fie ele urbane sau montane. Cine se aseamănă se-adună, nu-i așa? Chiar și în mediul virtual.

La începuturile aventurii mele într-ale alergării aveam în cap ideea că cel mai important e să termini cursa, indiferent de timp. După ceva vreme, a încolțit în minte dorința de a scoate un timp cât mai bun. Eventual unul mai bun decât cel precedent. Apoi am început să mă uit la ce loc ocup în clasament. Deci… ce urmează?

Cred că e normal să ne ambiționăm să fim mai buni într-un anumit domeniu, inclusiv atunci când e vorba de pasiuni. Însă nu pot să nu mă întreb: e posibil ca dorința de a scoate timpi mai buni să-mi confiște din plăcerea alergatului? E posibil ca orientarea (și) spre rezultate să-mi răpească din bucuria parcurgerii traseului?

N-am găsi încă un răspuns definitiv la aceste întrebări. Deocamdată, încă există plăcerea aia care mă face să mă dau jos din pat la 6:30 dimineața, să mă îmbrac și s-o pornesc spre parc chiar dacă somnul încă n-a dispărut complet sau urmează o zi plină. Trăiesc din plin emoțiile dinaintea cursei, entuziasmul de a ajunge la finish și relaxarea de după.

Totuși, în acești ani de alergare am ajuns la următoarea concluzie:

Pentru mine, cel mai important e să fiu sănătoasă, fie că termin o cursă în timpul propus sau nu, fie că scot un rezultat mai bun sau decid să renunț.

Mai contează să mă simt bine în timpul cursei și după ea.

De-abia apoi vine la rând dorința de a trage tare pentru un rezultat de care să fiu mulțumită. Și sunt conștientă că pentru fiecare alergător amator topul priorităților arată diferit.

Am mai învățat ceva: că e în regulă să renunți, dacă asta simți. Că nu e semn de slăbiciune, ci de maturitate. Că se poate întâmpla să nu-ți dorești să iei startul la o cursă sau să vrei să te retragi, dacă simți că nu e “your day” sau vremea ți-ar putea pune în pericol siguranța. Că e ok să termini o cursă în ritmul tău, chiar dacă asta înseamnă să mergi și să ajungi printre ultimii la finish. Că nu-i nicio tragedie dacă o dată pe lună n-ai chef de antrenament și vrei să mai dormi o oră. E ceva uman. Asta nu te face un alergător mai prost, ci un om responsabil, care își cunoaște corpul și ia cele mai bune decizii pentru el și sănătatea lui.

Cred că secretul unui alergător bun, pe termen lung, e să știi să discerni când poți să mai tragi un pic și când e cazul s-o lași mai moale. Iar în tot acest timp să trăiești fiecare sută de metri parcursă și să-ți accepți emoțiile, chiar și atunci când te întrebi “De ce m-oi fi încris în cursa asta???” sau “Mai e mult???”. Poarta de finish nu e chiar The end, după ce treci de ea mai trebuie să și trăiești, nu? 🙂 Să te bucuri de medalie, de pepene, biscuiți sau bere, să povestești prietenilor cât de mișto a fost și să postezi poze cu tine pe Facebook 😛

Până acum nu mi s-a întâmplat să DNS sau DNF. Însă indiferent de ce va fi pe viitor în alergările mele, îmi doresc să nu las ambiția să omoare plăcerea, ci să înainteze amândouă, motivându-se una pe alta.

Foto: facebook.com/ciucasX3

Articol publicat pe România Pozitivă