La început, au fost alergările de plăcere, de 6-7 kilometri, făcute în ritm lejer prin parc.

Apoi am mărit distanța și viteza, am aflat care-i treaba cu pace-ul, m-am înscris la tot mai multe competiții și am început să socializez cu alți alergători, online sau live. Mi-am extins garderoba de alergare cu haine și accesorii. Profilul meu de Facebook s-a umplut de Friends care ies la alergat constant, postează frecvent fotografii de la antrenamente și sunt prezenți la o mulțime de concursuri, fie ele urbane sau montane. Cine se aseamănă se-adună, nu-i așa? Chiar și în mediul virtual.

La începuturile aventurii mele într-ale alergării aveam în cap ideea că cel mai important e să termini cursa, indiferent de timp. După ceva vreme, a încolțit în minte dorința de a scoate un timp cât mai bun. Eventual unul mai bun decât cel precedent. Apoi am început să mă uit la ce loc ocup în clasament. Deci… ce urmează?

Cred că e normal să ne ambiționăm să fim mai buni într-un anumit domeniu, inclusiv atunci când e vorba de pasiuni. Însă nu pot să nu mă întreb: e posibil ca dorința de a scoate timpi mai buni să-mi confiște din plăcerea alergatului? E posibil ca orientarea (și) spre rezultate să-mi răpească din bucuria parcurgerii traseului?

N-am găsi încă un răspuns definitiv la aceste întrebări. Deocamdată, încă există plăcerea aia care mă face să mă dau jos din pat la 6:30 dimineața, să mă îmbrac și s-o pornesc spre parc chiar dacă somnul încă n-a dispărut complet sau urmează o zi plină. Trăiesc din plin emoțiile dinaintea cursei, entuziasmul de a ajunge la finish și relaxarea de după.

Totuși, în acești ani de alergare am ajuns la următoarea concluzie: Continue reading →