Într-o vreme, mă enervam incredibil când cineva întârzia, mai ales neanunţat. După ce, într-un final, persoana în cauză apărea, îmi manifestam iritarea în modul cel mai… sincer. Mi-am dat seama, în timp, că deşi eu mă consumam şi eram prost dispusă pentru tot restul zilei, oamenii întârziau oricum. Plus că nu ştiu de ce, dar am senzaţia că izbucnirile mele nu făceau decât să încurajeze lipsa de punctualitate… Aşa că am luat măsuri.
A întârzia mi se pare în continuare o lipsă de respect. Dar s-a schimbat ceva: nu mă mai enervez dacă cineva întârzie şi îmi păstrez calmul.
Nu, nu m-am transformat într-un călugăr zen 😛 Nici nu intenţionez. Desigur că mai am momente în care mă manifest nu tocmai prietenos, însă per total am o reacţie mai relaxată faţă de atitudinile care altă dată mă făceau să-mi ies din pepeni. Şi mi-am dat seama că mă simt mai bine aşa.
De multe ori, furia este declanşată de pierderea controlului. Atunci când atitudinea celorlalţi oameni nu coincide cu aşteptările noastre, parcă se dezlănţuie un uragan.
Ne manifestăm iritarea şi le cerem direct socoteală sau închidem enervarea în noi, lăsând-o să ne macine, în timp ce afişăm o faţă acră. Sună cunoscut? Am încercat ambele variante şi am ajuns la concluzia că sunt la fel de ineficiente. Continue reading
