M-am așezat la linia de start a cursei Timișoara 21K fără așteptări, dar încurajată de vremea perfectă, cu soare și răcoare. De mult nu mai văzusem atâția alergători la un loc și a fost tare bine să fac o băiță de entuziasm și energie.

Din Piața Unirii, locul startului, am pornit pe străzile din centru, pe un traseu de 10,6 km, pe care la semimaraton l-am parcurs de 2 ori.

Primii km i-am alergat cu lacrimi în ochi… de la vânt :)) Am pornit destul de tare pentru cum alerg eu de obicei, dar până la urmă asta e fain la concursuri, că sunt și alți oameni în jur care mă motivează. Știam că o să încetinesc la un moment dat, așa că m-am gândit doar să amân cât mai mult momentul. Mi-am zis că sunt doar 21km și benzină e suficientă (un flask cu apă și un gel).

Orașul mi s-a părut liniștit și adormit, trecerea la ora de vară probabil și-a spus cuvântul. M-am uitat rar la ceas și m-am lăsat ghidată de picioare, iar asta m-a făcut să gust cursa mai bine. Printre gâfâieli, am avut prezența să apreciez mirosul copacilor înfloriți.

Am fost multe bucle și întoarceri, dar nu m-au deranjat; m-am bucurat că nu am simțit chiar atât de tare diferența de nivel, mai ales în pasaj. Partea bună la traseul strâns a fost că în permanență am avut alți alergători în jur, aka suficienți “iepuri” după care să mă țin când mă tăia gândul să încetinesc. Plus că astfel ne-a fost mai ușor să ne încurajăm.

21,37 km mi-au ieșit mie pe ceas, iar timpul final a fost 1:41:49 (locul 8 din 80 în clasamentul feminin), aproape de PB-ul meu 1:39 de acum 1000 de ani.

La finiș, Piața Unirii mi s-a părut și mai frumoasă sub asediul alergătorilor. Trăgând linie și privind înapoi, pentru mine a fost o cursă de înviorare, binevenită la început de sezon, cu un rezultat neașteptat de bun.