Cișmigiu, o oază de verdeață, alei umbroase și romantice…

Poate cu altă ocazie. Acum, în Cișmigiu, am simțit doar denivelările din asfalt, coliziuni la masa de alimentare și pierderea valoroșilor paceri de 1:40. Când mi-am revenit, la ieșirea din parc, deja prinseseră viteză. Le vedeam aripile zburând în fața mea, după 16 km în care reușisem să mă țin aproape.

Anul trecut am plecat tot cu pacerii de 1:40, dar mi-am pierdut energia încă de la început, la urcarea pe Berzei. “Acum măcar am rezistat mai multișor cu ei, cu pace sub 5:00”, m-am încurajat în gând, preocupată să respir, în timp ce coteam dreapta pe bd. Regina Elisabeta.

Pentru Maratonul București – proba de 21km, îmi propusesem să alerg susținut, dar nu cu gând de PB, având în vedere că la Crosul Loteriei nu m-am simțit prea bine cu 4:33 pe doar  3,8 km.

În dimineața cursei mi-am dat seama că sunt complet relaxată și nu am deloc emoții :). Mi-am luat un gel la mine, încă nehotărâtă dacă să-l folosesc sau nu.

Din fericire, datorită colegilor de alergat (mulțumesc & recunoștință veșnică!), am avut o sesiune de încălzire serioasă înainte de cursă, față de ce făceam eu de obicei (adică mai deloc).

Începe distracția

La start m-am decis să plec cu pacerii de 1:40, deși aveam ceva bănuieli că o să accelereze grav la început. Surpriza a fost că n-am resimțit prea tare efortul, comparativ cu semi-ul din luna mai, când aveam impresia că mă descompun după primii 5 km.

Urcarea pe Berzei n-a mai fost așa tragică, încă reușeam să țin pasul cu ei, dar mă așteptam ca situația să se schimbe. Drumul spre Arcul de Triumf a fost marcat de respirații și atât. Doar asta-mi amintesc. La întoarcere, am dat gata gelul și mi-a prins tare bine.

Pe Calea Victoriei am alergat cu soarele-n față. Din nou, blank. Nu mai știu la ce mă gândeam, dar bănuiesc că eram încruntată rău.

Kilometrii tot curg pe ceas. La Cișmigiu se strică treaba, cum ziceam, așa că m-am trezit singurică, fără nimeni în imediata apropiere după care să mă țin. Am încercat să păstrez un ritm decent, deși îmi pierdusem din energie. Aripile galbene păreau atât de aproape și, totuși, atât de departe. “Grozaaav, am alergat așa bine până acum și parcă văd că iar o să iasă 1:42”.

Mai sunt vreo 2 km până la finiș când mă pălește o sete cruntă. Băusem câteva sorbituri de apă la fiecare punct de hidratare, dar prea puțin, se pare. La Izvor deja trăgeam tare să ajung odată la punctul ăla de alimentare, așa că m-am mai înviorat nițel.

Am băut pe fugă două pahare cu apă și am repornit mai energică. „Nu mă doare nimic, ce chestie” – mi-a trecut în fugă prin minte.

Deodată, zăresc pacerii de la 1:40 că stau și fac galerie ÎNAINTE de linia de finiș. Heeei, ce să însemne asta?

Văd eu bine?? E încă 1 și ceva cu 3, acolo sus, pe panou?

Da, așa se pare. Și uite că trec pe sub poartă, opresc ceasul și încă nu-mi vine să cred.

1:39.

Ce a făcut diferența de data asta

• Încălzirea
• Gelul (la semi nu am mai luat nimic până acum)
• Mai multă odihnă în săptămâna de dinaintea cursei
• Câteva antrenamente în viteză. Foarte puține, nu la un pace impresionant, dar de la zero la “câteva” se pare că a contat 😀

Rezultatul

Am scăzut cu 3 minute față de precedentul PB, de 1:42, deci pot să zic că am avut o alergare reușită. E primul semi pe care l-am alergat complet sub 5:00, ceea ce pentru mine e WOW! Să mai zic că timpul real a fost 1:39:03? 4 secunde au fost în plus până la 1:38 :))

În concluzie, a fost o cursă de care m-am bucurat… la finiș. Pe traseu am fost atentă la respirație și ritm, nici măcar n-am băgat de seamă căldura, care cred că le-a dat bătaie de cap maratoniștilor. Mă bucur că am ales să alerg alături de paceri – au făcut o treabă bună pe traseu. Mulțumesc! 🙂

Mi-am revenit foarte repede la sosire, febra musculară nu e cine știe ce, deci la anu’ poate bag 42km. De vreo 2 ani n-am mai alergat într-o cursă de asfalt (doar) maraton și chiar sunt curioasă cum va fi.