Ziua în care am vizitat Montepulciano a fost foarte solicitantă, însă nu doar din cauza străzilor abrupte din micul oraş.
Am văzut că din Siena sunt destule trenuri spre Montepulciano, aşa că am decis să-i facem o vizită. De-abia după ce am cumpărat biletele am aflat că gara Montepulciano se află la vreo 10 km depărtare de cetate şi de centrul vechi :D. Ni s-a spus că microbuzul care face legătura între gară şi oraş e cam greu de prins, pentru că are puţine curse pe zi şi că ni s-a recomandat să ne reorientăm spre un autobuz. Cum însă autobuzele aveau şi ele un program cam dubios şi deja dăduserăm banii, am decis să ne riscăm.
În consecinţă, de la gară am luat-o încet-încet pe jos, spre cetatea care nici nu se vedea, fără apă sau gustări şi fără cremă de protecţie, prin soare şi prin viile care domină dealurile din zonă. După vreo două ore de mers, timp în care m-am simţit ca într-un deşert (deşi aprilie, temperatura la ora prânzului era ca într-o zi fierbinte de iulie), am avut noroc să dăm peste un restaurant cu un bucătar de treabă care ne-a pregătit nişte sandvişuri, deşi bucătăria era închisă (cum ziceam, celebrele ore de masă din Italia).
Cu bateriile puţin încărcate, am ajuns într-un final la Montepulciano, unde de-abia ne-am târât paşii pe străzile pietruite. Din nou privelişti de vis, clădiri medievale cochete şi mai ales mult vin.