Despre San Gimignano citisem că este o destinaţie de neratat în Toscana, un orăşel medieval cu multe turnuri, aşa că am profitat de această vacanţă ca să-i facem o vizită.
De la Siena la San Gimignano biletul costă 6 euro, iar autobuzul face cam o oră, o oră şi-un pic.
Ziua în care am vizitat Montepulciano a fost foarte solicitantă, însă nu doar din cauza străzilor abrupte din micul oraş.
Am văzut că din Siena sunt destule trenuri spre Montepulciano, aşa că am decis să-i facem o vizită. De-abia după ce am cumpărat biletele am aflat că gara Montepulciano se află la vreo 10 km depărtare de cetate şi de centrul vechi :D. Ni s-a spus că microbuzul care face legătura între gară şi oraş e cam greu de prins, pentru că are puţine curse pe zi şi că ni s-a recomandat să ne reorientăm spre un autobuz. Cum însă autobuzele aveau şi ele un program cam dubios şi deja dăduserăm banii, am decis să ne riscăm.
În consecinţă, de la gară am luat-o încet-încet pe jos, spre cetatea care nici nu se vedea, fără apă sau gustări şi fără cremă de protecţie, prin soare şi prin viile care domină dealurile din zonă. După vreo două ore de mers, timp în care m-am simţit ca într-un deşert (deşi aprilie, temperatura la ora prânzului era ca într-o zi fierbinte de iulie), am avut noroc să dăm peste un restaurant cu un bucătar de treabă care ne-a pregătit nişte sandvişuri, deşi bucătăria era închisă (cum ziceam, celebrele ore de masă din Italia).
Cu bateriile puţin încărcate, am ajuns într-un final la Montepulciano, unde de-abia ne-am târât paşii pe străzile pietruite. Din nou privelişti de vis, clădiri medievale cochete şi mai ales mult vin.
Colindând străzile Florenţei, în căutarea sinagogii care se încăpăţâna să se joace de-a v-aţi ascunselea cu noi, am dat întâmplător peste un magazin fair-trade, Il Villaggio dei Popoli (Satul Popoarelor).
Numele i se potriveşte de minune, pentru că aici găsiţi produse din toate colţurile lumii, unele dintre ele bio, promovând comerţul echitabil.
Mi-am dorit tare mult să ajung la Florenţa, deci pot spune că prin vacanţa asta am bifat un oraş pe micul wish-list de călătorit. Am stat doar o zi, care s-a dovedit a fi cam scurtă pentru văzut cam tot ce are ea de oferit.
Despre Florenţa se spune că a fost leagănul Renaşterii. Mie însă mi-a scăpat spiritul ăsta boem şi artistic al oraşului şi recunosc că Bologna mi-a creat o impresie mult mai bună, cel puţin arhitectural vorbind. Florenţa e frumoasă, dar cam cuminte. Cu excepţia bisericilor uriaşe, clădirile nu mi-au atras atenţia în mod deosebit.
Am crezut că arhitectura este mai variată, mai îndrăzneaţă. Mă aşteptam să văd mai multe piaţete cochete, cu fântâni frumos ornamentate şi statui impresionante, nu doar câteva còpii ale lui David. N-aş zice deci că Florenţa e un muzeu în aer liber, ci dimpotrivă. Adevăratele comori artistice ale Florenţei sunt păstrate în numeroasele muzee şi palate, în niciun caz pe străzi (ca în Roma, de exemplu), aşa că dacă sunteţi amatori de muzee, cu siguranţă că Florenţa e oraşul ideal.
Nu vreau să trageţi concluzia că Florenţa nu e un oraş frumos sau că nu ar merita vizitat. Dacă până acum mi-am arătat dezamăgirea, în continuare urmează partea cu amintirile frumoase, care sunt o gramadă.
Se ia o colină, se construieşte o cetate înconjurată de ziduri puternice, care rezistă sute de ani, se extinde treptat, se conservă şi se întreţine centrul vechi, iar apoi se întâmpină cu braţele deschise turiştii – cam asta este reţeta câştigătoare pentru multe orăşele din Toscana, adevărate fortăreţe care mişună de oameni din toate colţurile lumii, ca locuitori sau ca vizitatori.
M-am îndrăgostit iremediabil de Siena, un orăşel cocoţat pe un vârf de deal, cu clădiri medievale, străzi pitoreşti şi culoare întunecate, pe care nu cred că m-aş sătura să le explorez.
Trotuarele sunt ceva rar în Siena. Pe străduţele înguste îşi fac loc oameni grăbiţi sau, dimpotrivă, turişti curioşi cu ochii în toate părţile (şi mai ales cu aparatele foto), scutere, maşini, autobuze mici şi chiar câte un biciclist curajos.
Săptămâna trecută am gustat din aromele şi delicatesele Toscanei, într-o vacanţă revigorantă, plină de soare şi câţiva stropi de ploaie. Au fost şapte zile de răsfăţ, cu mers intens şi urcat dealuri încăpăţânate, pierdut trenuri, dar şi admirat peisaje, clădiri şi savurat bunătăţi.
Osteriile şi restaurantele italiene au de obicei un program cu întrerupere după-amiază, un lucru bun pentru angajaţi, dar foarte neplăcut pentru turiştii infometaţi care nu vor să se mulţumească doar cu un sandviş mediocru – adică ditamai pâinea cu o feliuţă de prosciutto – şi vor o masă adevărată. Multe restaurante percep „coperta”, care poate ajunge şi la 2 euro de persoană. Teoretic, această taxă include pâinea şi apa, însă nu e o regulă.
