Într-o dimineață am luat autobuzul din Bari spre Matera și am ajuns devreme în centru, când străduțele erau încă pline de soare și nu de turiști.
Partea veche a orașului este un labirint de străduțe, trepte și clădiri din piatră, care îmbrățișează complet o colină. Așa cocoțată la înălțime, Matera se lasă admirată din toate unghiurile.

De departe, Matera se prezintă simplă, cu un minimalism cromatic punctat din loc în loc de vegetație sălbatică. Aproape ca un lego din piese albe, cafenii și cenușii, mângâiate de căldură și de timp. Ah, și de marketing.
E un peisaj spectaculos.


Am început plimbarea în tihnă, orientându-ne pur și simplu după ce ne atrăgea atenția în jur. Salvasem câteva puncte pe Google Maps, dar nu ne-am limitat la ele. În schimb, am ajuns în piațete și am admirat de aproape biserici surprinzătoare, ale căror turle înalte sunt un bun punct de orientare; straturi de pietre calcaroase, imitând pișcoturile dintr-un tiramisu; cactuși; o miniatură a orașului; ușă de biserică decorată cu modele de cranii.



Tot privind în jur, pe colina de vizavi am observat stânci și grote, dar și o potecă deja străbătută încet de vizitatori. M-am entuziasmat imediat și am decis să mergem într-acolo, cu gândul la panorama spre oraș. Am mers la nimereală, căutând doar din ochi traseul. A fost ușor de găsit, mai ales că între timp mulți turiști mișunau prin oraș.

După o coborâre prea abruptă pentru gustul meu, cu praf, pietre și rădăcini (oare se organizează și pe-aici vreo cursă de alergare?), am avut parte de o surpriză.
Ca să trecem râul și să ajungem la drumul care urcă spre colina vecină e nevoie să trecem pe un pod mișcător. Un mic podeț de lemn și funii, care părea că se clatină la orice mișcare. Deja nu mai eram sigură că vreau să continui. Am luat în calcul mersul direct prin apă. Însă nu aveam cum, așa că am așteptat cu inima bubuind să se mai elibereze podul ca să-mi fac curaj.

Cu degetele încolăcite pe cele două funii susținătoare, am pășit pe podul ca un balansoar și am încercat să mă gândesc că e foarte sigur, că n-am citit nicio știre despre cineva să fi murit aici, că oricum trece multă lume pe aici, că doar n-o să se rupă fix acum… până am ajuns în capătul celălalt.
Scăldată de transpirație, am păstrat o porție de emoții și pentru întoarcere.
Între timp, am servit o urcare abruptă, care a făcut să curgă alte râuri de transpirație. Se făcuse foarte cald, noroc că aveam apă la noi și mă dădusem din belșug cu cremă de protecție solară.
Totuși, a meritat din plin, pentru că am ajuns pe colina cu pricina, în zonele grotelor și apoi pe creastă, de unde Matera se vede în toată splendoarea ei. Am făcut pauze de minunare în fața grotelor, ne-am cățărat printre stânci, am explorat poteci, am urmărit șopârlițe mișcându-se rapid pe pământ.

Reveniți în oraș, am luat prânzul la un fel de cantină, apoi am continuat rătăceala pe străduțe, cu pauze de stat pe bănci și privit detaliile din jur. O informație utilă: în centru sunt multe cișmele cu apă potabilă, bună și rece, deci cu o sticlă la îndemână se rezolvă hidratarea pe toată ziua.
Am făcut și un pic de people watching de la umbră, așezați pe niște bănci alături de bătrânei care dezbăteau de mama focului despre cine știe ce, în dialect.
Am zâmbit când am văzut un grup de adolescenți, probabil în excursie cu clasa, care s-au așezat pe jos (aproape în mijlocul pieței) și au început să stea la palavre, întrerupți din când în când de vreun vânzător ambulant, gonit repede de profesori. M-a relaxat foarte mult situația și am toată admirația pentru acest stil relaxat, cu profesori care nu au sărit că răcesc, că-și murdăresc hainele sau alte tâmpenii pe care le-aș fi auzit eu de la profesori/ adulți la vârsta lor (oh, wait, cred că și acum le-aș auzi dacă m-aș așeza pe jos).
Seara am luat autobuzul înapoi spre Bari, lăsând în urmă cea mai plăcută zi din vacanța italiană de anul ăsta.