Bucuriile superficiale sunt un fel de oi negre. Deși aduc o stare de bine aproape imediată, unii oameni se feresc să aducă vorba de ele, ca nu cumva să pară mai puțin culți, stilați sau fancy.

Melodia aia stupidă pe care o adori și o asculți pe repeat de câteva zile n-ar trebui să te facă să te simți prost (în niciun sens). Nici cartea ușurică, de vară, pe care o ascunzi în geantă, nici pisicile cărora le dai like pe Facebook.

Chiar dacă în general ești o persoană serioasă, nu-i bai dacă din când în când ieși din rând. Iar când ieșitul ăsta din rând vine la pachet cu un zâmbet mare și sincer pornit din inimă, zău că e păcat să ratezi ocazia, doar pentru că e sub “standardele” altora.

Se întâmplă uneori ca aceste mici acțiuni sau lucruri să fie cunoscute și ca „plăceri vinovate”. O alăturare foarte nefericită, dacă mă întrebați pe mine, când se referă la o prăjitură sau o oră de visare cu ochii deschiși. Eu prin “plăceri vinovate” înțeleg să chinui animale sau să dai în cap la oameni, nu să-ți faci o poftă inocentă. 

Ne-am obișnuit să fim mereu ocupați cu lucruri „serioase” și să nu mai avem timp de stat degeaba, de odihnă, de nimicuri. Ok, nu zic să renunțăm la orice activitate și să lenevim non-stop, dar nu e un capăt de lume dacă avem și momente/ ore/ zile când ne abandonăm în brațele dulci ale hedonismului. Ce-ar fi să nu ne simțim vinovați pentru asta?

Cred că superficialul face parte din meniul numit “echilibru”. Bineînțeles, nu e musai să-l servim, dar dacă gustăm din el uneori, nu-i bai. O cremă de corp, o gumă Turbo sau o prăjitură poate fi o plăcere la fel de legitimă ca o oră de yoga, o piesă de teatru sau o carte de leadership. Nu văd de ce oricare din acestea ar trebui să fie motiv de jenă.

Nu poți să găsești mereu bucurie într-un tratat filosofic. Uneori, un ruj roșu face o treabă mai bună.