Un parc doar pentru mine. Ninsoare și zăpadă pufoasă, de basm. Frig revigorant. Ăsta a fost cadoul primit de ziua mea, în avans cu o zi, de la iarnă.

Încă mai dormeam când a sunat alarma la 6:45, vineri dimineață. Dacă vara sunt matinală, iarna mi-e greu să mă mobilizez înainte de 7. O fi de la frig, de la întuneric, nu știu. Cert e că sunt mai leneșă în lunile astea. Ei bine, situația s-a schimbat la 180 de grade când am dat jaluzelele deoparte și am văzut frumusețe de zăpadă deja depusă într-un strat consistent. Fulgii parcă valsau prin aer, suflați de vânt. Am căscat ochii mari și am țopăit veselă spre dulap să-mi pregătesc hainele, apoi la bucătărie să mănânc cât mai repede, nu cumva să pierd ocazia de a face prima cărare prin zăpadă. N-am fost chiar prima, dar pe-aproape.

Mi-am încălțat pantofii de trail, apoi am zburat jos pe scări, echipată cu multe straturi, plus un buff călduros și colorat. Yuhuu, hai că nu e chiar așa frig! Când am ieșit din spatele blocului, fulgii de nea și vântul au renunțat la vals și au băgat un break dance, de era să mă ia pe sus. Mi-am făcut loc printre zăpada în valuri, cu un zâmbet un pic șifonat de perdeaua de fulgi care-mi venea în față.

Să mai zic că beculețele de Crăciun erau încă aprinse la intrarea în IOR? Ce mi-aș fi putut dori mai mult? 

În parc, liniște și pace. Coborâtul scărilor spre aleea din jurul lacului a fost o aventură, pentru că nu vedeam absolut nimic în afara unui strat lin de zăpadă, ca un derdeluș. Un alergător mai matinal (ha!) m-a avertizat că alunecă, așa că am fost în alertă de cum am pus piciorul pe alee.

M-am bucurat să profit de stratul de zăpadă albă și netedă, până când nu se murdărește și înnoroiește. Nu era prima alergare pe zăpadă pentru mine, însă de data asta a fost parcă mai intens, mai plăcut. Vântul mi-a ținut companie pe durata celor trei ture de lac, făcute la un ritm lejer. Am numărat doar vreo 4 alergători în total, puțini față de diminețile obișnuite. Când m-am îndreptat spre casă, pe alei deja intraseră mini-plugurile care dădeau zăpada la o parte.

A doua zi…

Pentru că entuziasmul alergării prin zăpadă nu se potolise, am ieșit și în dimineața următoare, sâmbătă (7 ianuarie 2017), când am avut mai mult timp la dispoziție. De data asta, deși ger, zăpada se tasase și era perfectă pentru alergat, plus că nu mai bătea nici vântul. Au prins curaj mai mulți alergători, au ieșit și copiii la săniuș, cei cu câini la plimbare, iar parcul era mai însuflețit. Doar rațele păreau cam înghețate pe apa lacului.

Deci da, se poate alerga iarna. E nevoie de ceva mai multă atenție, dar se poate.

Ah, și am descoperit și un om de zăpadă foarte cool :))

3 concluzii după alergarea pe zăpadă

1. Mi-a trecut prin cap că aș putea adormi în timp ce alerg, la cât de mult am ținut ochii închiși, din cauza vântului.
2. Senzația aia când intri de la ger în casă la căldură e priceless! Iar când te bagi sub duș, cu apă fierbinte… mmm…
3. Zăpada e marea mea. La fel cum unii se bucură vara de Vamă, așa mă bucur eu când îmi plimb picioarele prin pufoșenia albă.