Bilete de avion pentru Lisabona – checked. Now what? Hmm… o fi vreo alergare în weekendul în care merg acolo? Ha, fix atunci e un maraton! Buuun, păi hai să ne înscriem.

Zis și făcut. Pentru că eram deja înregistrată la Maratonul București, care avea loc după o săptămână, la Lisabona am ales proba de semimaraton, adică o cursă urbană pe plat, așa, ca de vacanță, fără prea mare stres. Înscrierea am făcut-o online, simplu și rapid, iar taxa a fost de 30 euro. Asta se întâmpla prin iunie. Lunile au trecut, vremea concediului a venit și iată-mă în Lisabona! 

Am ales să fac o plimbare spre locul de ridicare a kiturilor – Meo Arena, în loc să merg cu metroul, ca să admir și partea mai puțin turistică a orașului. Arena respectivă se află într-un cartier cu clădiri moderne, cu muzee, mall și mici parcuri – o atmosferă foarte plăcută. Nu pun la socoteală faptul că până să ajung acolo am trecut pe lângă o zonă mai industrială și un șantier de construcții, pe o vreme în care soarele la amiază nu lăsa deloc impresia de toamnă. Noroc cu un pic de vânt. Istoria avea să se repete și la cursă.

Kitul

Kitul a fost livrat… pe bucățele. Când am fost să ridic numărul de concurs, în kit am găsit un tricou Adidas și multe hârtii inutile (a se citi “pliante de la sponsori”). Amuzant e că n-am primit nimic pentru a prinde numărul :)) Noroc că aveam la mine ace de siguranță. Un beneficiu binevenit a fost transportul gratuit în ziua cursei – cu mijloacele de transport public din oraș, inclusiv tren.

Partea a doua din kit a fost o șapcă roșie, cu care m-am trezit chiar înainte de cursă. Deja aveam viziera, așa că a trebuit să alerg cu una dintre ele în mână – n-aveam unde s-o las :))

Ultimul goodie bag l-am primit după finish: 2 cutiuțe cu lapte simplu și lapte cu ciocolată, o sticlă cu apă și niște bomboane mentolate. În “meniu” era inclusă și o înghețată, dar i-am dat skip.

Startul

Dimineața cursei m-a găsit binedispusă, cu toate că m-am dat jos din pat cam greu. Afară era soare și cald, iar metroul l-am găsit plin de alergători colorați și vorbăreți, care se conversau într-o grămadă de limbi, pe lângă portugheză: italiană, spaniolă, engleză etc.

Cursele de semimaraton (21 km) și mini-maraton (10 km) au început la 10:30 (cam târziu, pentru gustul meu). Maratoniștii au fost mai norocoși și au luat startul la 8:30, însă dintr-un alt loc – Cascais.

Zona de start pentru 10 și 21 km a fost una inedită: podul Vasco da Gama, cel mai lung din Europa, care șerpuiește peste râul Tejo. Pentru a ajunge acolo, am fost transportați cu autobuze  din fața mall-ului aflat în zonă.

Ajunși pe pod, am înaintat spre zona propriu-zisă de start, pe culoare separate pentru 10 și 21 km. Toaletele erau amplasate isteț, de-a lungul podului, și nu grupate într-un singur loc. Desigur că aglomerația mai mare era la cele din apropierea startului.

După mai bine de o oră de așteptat, am simțit că s-a dat startul (de auzit n-aveam cum, la ce gălăgie era) și ne-am pus încet-încet în mișcare.

Soare, alergare și lipsă de puncte de alimentare

Mi-a plăcut tare mult porțiunea de traseu de pe pod, mai ales că era în coborâre, deci numai bună de luat avânt. Am trecut pe lângă prima scenă cu muzică live (“It’s my life” – Bon Jovi s-a potrivit perfect cu atmosfera) și deja mă simțeam în al nouălea cer. Traseul a urmat apoi paralel cu malul apei, în plin soare.

Au fost doar vreo două urcări, unde am rezistat puternic tentației de a mă opri. Se făcuse deja cald, iar vântul era zgârcit; noroc cu punctele de hidratare. Am apreciat ideea cu sticluțe de apă (de vreo 250-300 ml), deși risipa probabil că a fost cam mare.

Pe traseu, în cursă, am remarcat un tătic care alerga împingând un cărucior, iar copilașul din el împărțea bomboane alergătorilor. Foarte drăguț gestul! Eh, dacă știam ce mă așteaptă, luam și eu una :))

În scurt timp, diferența de fus orar (chiar dacă de doar 2 ore) și-a spus cuvântul, iar o super-foame a pus stăpânire pe stomacul meu. Mâncasem bine de dimineață și totuși…. Fiind un semi, nu mi-am luat provizii la mine, în ideea că se termină repede. Ei bine, de data asta n-a fost așa. Primii 10-12 km m-am simțit sprintenă, dar apoi nu am mai reușit să mă gândesc decât la… mâncare :)) Care nu mai apărea la orizont.

Dacă punctele de hidratare au fost bine amplasate, cele cu “chestii solide” au fost scumpe rău la vedere. Mai exact, unul singur. Și nu vă gândiți că era cine știe ce dotat: doar geluri, banane și portocale. Am înhățat din mers un gel, o jumate de banană și o felie de portocală și asta a fost. Nu zic asta ca o critică, până la urmă frecvența punctelor de alimentare e decizia organizatorilor, iar dacă n-ar fi fost foamea, nici n-aș fi băgat de seamă. Însă dacă vreunul dintre voi vrea să participe la această cursă anii viitori, să știe la ce să se aștepte 😉

Și finish-ul…

Cu nivelul de energie un pic crescut, am continuat să alerg, însă n-am mai avut putere să sprintez. Soarele devenise necruțător, picioarele mele se gândeau probabil la drumul spre vreo patiserie, iar mintea croșeta la cât de încet se scurge timpul când ești obosit. Am terminat cursa în 01:57:40, locul 131 la categoria de vârstă și 364 la feminin. Nimic spectaculos, însă m-am bucurat că am ținut sub 2 ore, având în vedere contextul.

Am apreciat faptul că fiecare cursă (10, 21, 42 km) a avut câte o medalie personalizată simpatică.

2 lecții învățate la Semimaratonul Lisabona

• Nu strică niciodată să am la mine ceva de rezervă pentru energie. Mai ales la cursele unde particip pentru prima dată.
• Primim unele lucruri de-a gata și avem impresia că ni se cuvin… Singurele fotografii făcute pe traseu alergătorilor au fost cele oficiale, la o calitate destul de slabă, disponibile fără watermark doar contra cost. 55 de euro pentru 6 fotografii, în cazul meu. E corect să ceri banii ăștia și poate nici nu e o sumă mare, însă eu eram obișnuită cu albumele gratuite de la cursele din România, postate pe Facebook inclusiv de organizatori. Așa că… respect și recunoștință pentru fotografii voluntari de pe la noi, pe care nu-i apreciem pe cât merită!