Plăcintele au, în mintea mea, o semnificaţie dublă.
Pe de-o parte, sunt plăcintele pe care le mâncam acasă, făcute de bunica sau mama, umplute cu brânză sărată şi un praf de dragoste. Plăcinte calde, aburinde, cu compoziţie din belşug, la care mă repezeam imediat ce erau scoase din cuptor şi le înfulecam cu poftă, bălăcite prealabil în multă smântână.
Pe de altă parte, sunt plăcintele anemice luate ca gustare în anii de liceu, cumpărate de chioşcul de la colţ. Calde, dacă aveam noroc, subţirele şi cu brânză mai puţină, cu foi elastice. Le mâncam în grabă, tot cu poftă (un sentiment care încă îmi însoţeşte mesele…), în pauzele de la şcoală, alternate uneori cu un covrig.
Revenind la prezent, mărturisesc că la plăcinte am cam renunţat; cel puţin la cele cumpărate de la supermarketuri sau simigerii, căci şi acum, din când în când, mai am parte de câte o surpriză acasă sub formă de plăcintă cu muuult dovleac. În rest, plăcintele au cam dispărut din peisajul meu culinar.
Însă nu am putut să nu fiu curioasă ce-i cu plăcintele de La Plăcinte, un restaurant tradiţional moldovenesc deschis de ceva vreme în Bucureşti, acum aflat pe picior de extindere.
Am mers de două ori La Plăcintele de pe bulevardul Dacia şi de fiecare dată am avut parte de o companie plăcută, aşa că m-am bucurat din plin de atmosferă şi de decor.
Prima dată am ajuns La Plăcinte într-o seară din timpul săptămânii, când era plin ochi, iar restaurantul vibra de râsete şi discuţii vesele. Din momentul în care am intrat, am fost cu ochii doar pe pereţi, pentru că design-ul este super-reuşit, un mix de elemente tradiţionale reinterpretate într-o formă modernă, foarte plăcută ochiului. Multe culori şi forme jucăuşe, detalii de explorat şi admirat.
Din fericire, am găsit un loc şi m-am aşezat, aşa că am reuşit să mă holbez în linişte la decoruri, fără teama de a sta în calea cuiva. Ţin minte că nu-mi era prea foame, aşa că am luat o salată, care a fost chiar bunicică, însă mi-a plăcut meniul şi am promis să revin ca să gust şi celebrele plăcinte. Este foarte vizual, cu multe fotografii frumoase de-ţi lasă gura apă şi denumiri simpatice, gen “Cheesecake Nucuşor” sau “Căciula lui Guguţă” 😀
La a doua vizită mi-era o foame de lup, aşa că am ales fără să stau prea mult pe gânduri o plăcintă cu varză murată, deja salivând de poftă. Într-un final a venit şi plăcinta, destul de generoasă ca mărime şi consistentă; n-am mai stat pe gânduri şi am muşcat din ea de parcă viaţa mea ar fi depins de asta. M-am oprit doar un moment, ca să fac o fotografie, iar apoi s-au bătut turcii la gura mea.
Mi-a plăcut gustul de varză acră, dar parcă mi-aş fi dorit să fie mai multă compoziţie şi mai puţină cocă. Ca să fiu cârcotaşă până la capăt: aluatul s-a dovedit a fi cam uleios pentru gustul meu… Dar poate că am avut senzaţia asta şi din cauză că am mâncat cu mare poftă sau pentru că aşa e reţeta moldovenească (în fanteziile mele culinare, plăcintele sunt dobrogene, că de, acolo am crescut :))
Concluzia mea?
La Plăcinte e un loc foarte potrivit să aduci un turist străin, pentru că atmosfera e cu adevărat etno-chic (eu m-am îndrăgostit de lămpile din tavan şi de pătrăţelele de pe pereţi), iar preparatele sunt destul de variate ca să găseşti şi ceva pe gustul tău. E o alternativă excelentă la restaurantele centrale super-promovate (nu spunem care, se ştiu ele :P) care apar prin toate broşurile turistice, deşi au nişte mâncăruri mediocre şi un design de te doare capul…
La Plăcinte merge şi pentru o ieşire mai veselă cu prietenii, cu condiţia să faci rezervare înainte.
La Plăcinte
Facebook: www.facebook.com/Laplacinte.ro
Web: www.laplacinte.ro
Ador acest restaurant, prepara placinte gustoase. Ador placintele cu branza de oi si compotul!
Bravo lor!
Compotul e foarte apreciat, am auzit numai de bine de el 🙂 Poate data viitoare când ajung pe-acolo îl încerc şi eu.