If you can’t feed a hundred people, then feed just one.
Mother Teresa
Mulţi dintre noi, când eram mici, ne doream să schimbăm lumea.
Inspiraţi poate de eroii din cărţi sau desene animate, ne imaginam cum ne folosim puterile magice şi reuşim să ne îndeplinim toate dorinţele. Niciun vis, oricât de ciudat sau absurd ar fi fost pentru părinţi, nu ni se părea imposibil. Aveam o încredere nebună şi curajul să încercăm. Ne lansam cu capul înainte în orice provocare şi nu ne păsa ce vor spune ceilalţi.
Între timp am crescut, am uitat de puterile magice şi ne-am făcut oameni serioşi. Nu ne mai place sa visăm, e prea “imatur”. Practic, renunţăm înainte de a începe. Avem senzaţia că oricum nu putem schimba nimic, de ce să ne mai ostenim? Jocurile sunt deja făcute de “cei puternici”. Aşa să fie oare?
Ne simţim prea slabi ca să ţinem piept vârtejurilor de nedreptate, intoleranţă, sărăcie, ignoranţă. Rafalele de ură ne sperie dorinţa timidă de a aduce un pic de seninătate şi linişte în jurul nostru. Uităm că schimbările reale nu se produc pur şi simplu, ci încep cu paşi mici, cu o contribuţie din partea fiecăruia. Şi, uneori, cu câteva lacrimi.
Unii dintre noi credem că nu avem nimic de oferit, că resursele noastre sunt infinit mai mici decât ceea ce are lumea nevoie şi că, în consecinţă, nu merită să încercăm să facem diferenţa. Însă cum putem câştiga o competiţie, dacă nici măcar nu ne aliniem la start?
Chiar dacă nu ne dam seama, puterile noastre magice nu ne-au părăsit. Sunt tot acolo undeva, în noi, dar au nevoie de puţină încurajare ca să se trezească la viaţă. Avem de oferit mult mai mult decât credem, dacă ne lăsăm sufletul să viseze şi pasiunile libere să iasă la aer.
Hai să nu mai aşteptăm de la alţii, de la cei “mari”, să facă schimbarea pe care ne-o dorim. Să ne aducem şi noi aportul, atât cât ne permit puterile. Şi să ne schimbăm în primul rând pe noi.
—–
Articol publicat pe România Pozitivă
—–-
Dacă ţi-a plăcut acest articol şi crezi că poate fi util şi altora, dă un like & share pe Facebook 😉
—–
De ce sa nu mai visam, pentru ca nu se cade? de unde ne vin aceste reguli, cine ni le impune? oricum, sunt impuse si respectate cu acordul nostru tacit, cumva ne lasam cuprinsi de acest obicei fara geneza. Am citit odata o poveste care se potriveste drept raspuns pentru tema ta de azi:
““Povestea broscuţelor
A fost odată un grup de broscuţe … care voiau să se ia la întrecere. Ţelul lor era să ajungă în vârful unui turn foarte înalt. Se adunaseră deja mulţi spectatori, pentru a urmări cursa şi pentru a le încuraja pe broscuţe.
Cursa urma să înceapă. Totuşi, dintre spectatori, nu credea nici unul că vreuna dintre broscuţe va reuşi să ajungă în vârful turnului. Tot ce se auzea erau exclamaţii de genul: „Oh, ce obositor!!! Nu vor reuşi niciodată să ajungă sus!“ Sau: „Nici nu au cum să reuşească, turnul este mult prea înalt!“
Broscuţele începură să abandoneze … Cu excepţia uneia singure, care se căţăra vioaie mai departe …
Spectatorii continuau sa strige : „E mult prea obositor! Nu va putea nimeni să ajungă sus!“
Tot mai multe broscuţe se resemnau şi abandonau… Doar una singură se căţăra consecvent mai departe. Nu voia cu nici un chip să abandoneze!
În final renunţaseră toate, cu excepţia acelei broscuţe care, cu o imensă ambiţie şi rezistenţă reuşi să ajungă singură în vârful turnului.
După aceea, toate celelalte broscuţe şi toţi spectatorii au vrut să afle cum a reuşit broscuţa să ajungă totuşi în vârf, dupa ce toate celelalte se văzuseră nevoite să abandoneze cursa.
Unul dintre spectatori se duse la broscuţă să o întrebe cum de a reuşit să facă un efort atât de mare şi să ajungă în vârful turnului.
Aşa s-a aflat că… broscuţa învingătoare era SURDĂ!!!
Morala?
Nu asculta niciodată de oamenii care au prostul obicei de a fi întotdeauna negativi şi pesimişti… fiindcă ei îţi răpesc cele mai frumoase dorinţe şi speranţe pe care le porţi în suflet!
Gândeşte-te mereu la puterea cuvintelor, căci tot ceea ce auzi sau citeşti te influenţează în ceea ce faci!
Prin urmare , FII MEREU… OPTIMIST!
Si, mai ales, fii pur şi simplu „SURD“ când cineva îţi spune ca nu-ţi poţi realiza visurile!”
Foarte frumoasă povestioara, o citisem mai demult, mulţumesc că ne-ai reamintit-o 🙂
Uneori e mai bine să fim “surzi” la cuvintele demontivante ale celorlalţi, atâta timp cât rămânem cu picioarele pe pământ, putem să ne purtăm capul prin nori fără nicio problemă 😉
Cu trecerea anilor ajungem sa traim din inertie si ne este din ce in ce mai greu sa ne opunem, fiindu-ne mai comod sa acceptam lucruri de neacceptat decat sa ducem o lupta surda si fara sanse evidente de izbanda. Da-mi voie sa mai trimit o exemplificare care imi place foarte mult si se potriveste la fel de bine aici, despre puterea obisnuintei:
“Un grup de oameni de stiinta au pus intr-o cusca cinci maimute si in mijlocul custii o scara, iar deasupra scarii o legatura de banane. Cand o maimuta se urca pe scara sa ia banane, oamenii de stiinta aruncau o galeata cu apa rece pe celelalte care ramaneau jos. Dupa ceva timp, cand o maimuta incerca sa urce scarile, celelalte nu o lasau sa urce. Dupa mai mult timp nici o maimuta nu se mai suia pe scara, in ciuda tentatiei bananelor.
Atunci oamenii de stiinta au inlocuit o maimuta. Primul lucru pe care l-a facut aceasta a fost sa se urce pe scara, dar a fost trasa inapoi de celelalte si batuta. Dupa cateva batai nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scara. A fost inlocuita o a doua maimuta si s-a intamplat acelasi lucru. Prima maimuta inlocuita a participat cu entuziasm la baterea novicelui. Un al treilea a fost schimbat si lucrurile s-au repetat. Al patrulea si in fine al cincilea au fost schimbati. In final, oamenii de stiinta au ramas cu cinci mainute care, desi nu primisera niciodata o baie cu apa rece, continuau sa loveasca maimutele care incercau sa ajunga la banane.
Daca ar fi fost posibil ca maimutele sa fie intrebate de ce ii bateau pe cei care incercau sa se catere pe scara, raspunsul ar fi fost “Nu stim. Lucrurile intotdeauna au fost asa aici…”
Iti suna cunoscut?”
P.S. Daca depasesc cu mult spatiul pentru comentarii si-ti pun serios rabdarea la incercare cu comentariile mele prea lungi, te rog sa-mi spui, nu ma supar si nu sunt ranchiunos.
Îmi plac istorioarele ăstea, explică foarte bine nişte situaţii de obicei mai greu de pus în cuvinte 🙂
De citit comentariile de pe blogul meu am răbdare, nu-i problemă 🙂 Ştiu însă că timpul cititorilor e mai limitat, şi de aceea se preferă comentariile mai scurte. Dar nu-i bai nici dacă sunt mai lungi, atâta timp cât sunt mai concrete 🙂
Ce bine ai spus tu ca renuntam inainte de a incepe..adica nu mai vrem sa ne urmam visele ..uitam sa le avem
Cam asta facem şi e trist 🙁
Păi poate unii, eu nu mă recunosc în portretul nu ne mai place să visăm, renunţăm înainte de a începe, am devenit oameni serioşi… 😀 Trăiesc şi mă bucur de clipa prezentă, dar visez mult mai mult decât la 15 sau 25 de ani şi nu doar că visez, chiar îmi împlinesc visuri. Aşa că, depinde de fiecare ce vrea de la viaţa lui, cred.
Altfel, fain articolul tău, pentru cei care se regăsesc acolo, probabil înţeleg că depinde de ei să-şi schimbe viaţa şi să le dea voie visurilor, pe care poate le ţin acum ascunse, să se împlinească.
Mă bucur să aud că (încă) visezi şi că îţi împlineşti visele, Mira! 🙂 Din păcate mulţi au renunţat să facă asta…