„Ți-e dor de București?”

M-am născut în Tulcea, la facultate am venit în București, apoi am clipit și au trecut 15 ani. Povestea s-ar fi putut opri aici, dar între timp #lovehappened și m-am mutat în cealaltă parte a țării, la Timișoara.

După episodul pandemic din 2020, perspectiva de a-mi schimba casa a devenit o decizie pe care, spre surprinderea mea, am luat-o cu o ușurință surprinzătoare. Pentru că lucrez de mai mulți ani de acasă, a fost simplu să-mi mut laptopul dintr-un birou în altul, dintr-un oraș în altul, fără regrete sau stresul găsirii unui nou job.

Nu doar că am schimbat orașul, dar după ce toată viața mea am locuit la bloc, acum stau la casă. Mutarea a venit cu un bonus de doi câini simpatici (Ai grijă ce-ți dorești, se spune…).

De fapt, nu locuiesc chiar în oraș, ci lângă, într-unul dintre satele lipte de Timișoara, care se mărește în toate direcțiile, acoperind câmpurile din jur cu tot felul de case și bloculețe.

Experiența asta mi-a confirmat că expresia Niciodată să nu spui niciodată e cât se poate de valabilă pentru mine. Acum mulți ani nu m-aș fi văzut niciodată plecând din București, un loc călduț, devenit familiar. Mă obișnuisem cu traficul și haosul pentru că am învățat, în timp, să privesc cu atenție și să descopăr detalii acolo unde mulți văd doar banalul zilnic. Am exersat în toți anii ăștia să iscodesc dincolo de scorojeala sau de cenușiul clădirilor în căutare de povești, emoții, senzații.Beauty is in the eye of the beholder”. Exercițiul ăsta îmi prinde bine și acum.

Nu merg des în Timișoara, poate o dată sau de două ori pe săptămână, în medie, așa că de fiecare dată când ajung în Piața Unirii mă simt ca un turist, cu gura căscată la clădirile colorate și îngrijite. Pe unele le-am găsit în renovare și când le descopăr apoi fața nouă, mi se pare că mă aflu în fața unei comori.

Pe lângă piețele centrale dichisite, am descoperit și aici o grămadă de clădiri extrem de frumoase, dar din păcate în paragină. Chiar și așa, îmi face plăcere să le ascult poveștile și legendele, spuse de ghizi pricepuți sau citite pe Google și sper să mă împrietenesc cu ele.

Ce e diferit aici față de București?

În satul unde locuiesc e, evident, mult mai liniște și calm decât în capitală. Sigur că și aici sunt zgomote de tot felul. Mai latră câinii (ai vecinilor sau ai noștri), mai tunde cineva iarba, se mai repară un acoperiș, se mai aud artificii. Însă unde stau nu ajung sirenele de ambulanțe sau poliție, traficul e lejer pe străzile satului, iar pe margine sunt o grămadă de pruni și corcoduși. Mă uimește cât de curat e. Există autobuze care circulă din oră în oră spre și dinspre oraș și am mers și pe jos până în Timișoara. Nu e la fel de ușor ca atunci când luam metroul, însă mă bucur că există soluții chiar dacă nu conduc.

Nu petrec atât de mult timp în aer liber, în curte, pe cât aș fi crezut că o să o fac. În plus, e simplu pentru mine să mă îmbrac să ies la alergat, dar mă urnesc mai greu când vine vorba de o plimbare.

M-am dezobișnuit de zgomotele de la bloc, de apa care se aude când vecinii fac baie sau merg pe hol (mi-am dat seama de asta când am stat într-un apartament airbnb la bloc).

În schimb, mi-am păstrat automatismul să mă uit în toate părțile înainte să traversez strada, chiar dacă e verde.

Mă întreabă cunoscuții cum e noua casă și dacă mi-e dor de București.

Prima dată când am auzit întrebarea asta, m-am blocat.

Poate e ciudat, însă nu m-am gândit că mi-ar putea fi dor de o fostă acasă. M-am despărțit de București cu aceeași inimă ușoară cu care acum 16 ani am plecat din Tulcea, știind că pot reveni oricând în vizită. Până la urmă, nu sunt în exil. Un zbor Timișoara-București durează o oră și costă cam 10 euro (cel mai mic preț pe care l-am plătit vreodată a fost, de fapt, 8 euro, cu Ryanair).

Pentru mine, Bucureștiul a rămas în continuare un oraș efervescent, în care găsesc activități și locuri pe sufletul meu și unde revăd cu bucurie oameni dragi. Unele locuri dispar, apar altele; capitala e într-o transformare continuă, iar de la vizită la vizită văd schimbările. De fiecare dată descopăr ceva nou și asta mi se pare fascinant.

Simt aproape Bucureștiul și poate de-asta nu mă raportez la el cu dor, ci doar cu confortul liniștitor al anilor petrecuți aici, unde încă mă mișc ca pește-n apă. Știu că sunt multe persoane obosite de București, de agitație și poluare, dar care din diferite motive nu se pot muta (încă). Îmi imaginez că e dificil să trăiești într-un mediu care nu-ți place, care e o sursă de stres, dar sper că măcar profită de oportunitățile și avantajele capitalei.

Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană orientată spre a găsi soluții și a învăța cum pot să fac să fie bine cu ce am la îndemână. Nu știu dacă aș putea face asta în orice loc nou, însă unde stau acum a fost o tranziție lină. Mai ales că prietenul meu, care locuiește aici de mulți ani, a făcut ca adaptarea să-mi fie mai ușoară.

În concluzie, Omnia mea mecum porto (Stau prost cu latina, dar am căutat pe net expresia pentru că o știam și mi s-a părut că se potrivește).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.