Noi, oamenii, avem nevoie de repere.
Avem nevoie de siguranţă, pe care o obţinem deseori prin identificarea cu nişte norme stabilite de societate şi considerate a fi optime. Pentru asta trebuie să avem un pic de spirit de turmă şi să ne orientăm după ceilalţi pentru a ne încadra în standardele pe care majoritatea le vede ca acceptabile.
Dorinţa de a fi asemenea altora ne poate însă împiedica să fim “noi“, să ne scoatem la iveală potenţialul propriu, autenticitatea. Pentru că fiecare are visele, preferinţele şi talentele personale.
Sunt atâtea situaţii şi ipostaze care încurajează competiţia şi o ridică la rang de artă, încât ne vine greu să privim în faţă şi să ne vedem de drumul nostru. Suntem încurajaţi de mici să fim competitivi, să fim mai buni decât ceilalţi, pentru că altfel ni se spune că nu am fi valoroşi. Cele mai multe sisteme educaţionale încurajează întrecerea în funcţie de un număr de materii, considerate esenţiale pentru un adult în devenire ţi impuse ca fiind cele mai bune.
Ce se întâmplă însă cu cei care nu au nicio aptitudine pentru aceste domenii, dar excelează în altele, nu atât de bine văzute, de populare? De multe ori sunt tentaţi să renunţe la ceea ce se pricep şi să se adapteze cerinţelor “standard”. Fără succes, din păcate.
Toate aceste situaţii insistă să ne facă să credem că oamenii pot fi ierarhizaţi în funcţie de anumite competenţe-cheie, iar cei care nu le au nu sunt buni de nimic. Aşa că oamenii respectivi nu se simt motivaţi să persevereze în ceea ce le place şi ştiu să facă, ci doresc să fie o copie (chiar şi nereuşită) a „omului mediu”.
De fapt, dacă privim mai cu atenţie, vedem că fiecare se pricepe la ceva; orice om are anumite abilităţi pe care, exersându-le, şi le poate dezvolta. Cu ajutorul acestora poate aduce un plus de valoare comunităţii, dar în acelaşi timp se simte împlinit că face ceea ce îi place.
Vă provoc să ne comparăm mai mult cu noi înşine, să fim în competiţie cu noi, în primul rând. Ne putem arunca ochii din când în când la ceilalti pentru a găsi poate puţină motivaţie, dar nu cred că e corect faţă de propria persoană să facem din ei un reper. Punctul de orientare potrivit? Noi – cei de ieri. Să ne propunem să fim mai buni decât am fost ieri, în ideea unei perfecţionări continue. Să ne uităm mai mult în ograda noastră şi mai puţin în a celorlalţi, cum s-ar zice.
Poate că ar fi bine ca măcar din când în când să ne eliberăm de presiunea competiţiei, să ne îndreptăm spre noi şi să ne vedem de propriul drum. Până la urmă, există mai multe căi spre vârf, dar şi mai multe vârfuri.
———
Articol publicat pe România Pozitivă
Mereu am susţinut asta şi mă bucur că ai scris, Andra. Da, şi eu cred că adevărata şi cea mai bună competiţie nu este cu altcineva, ci doar cu tine.
Ar fi tare bine dacă am renunţa să ne comparăm mereu cu ceilalţi 🙂
Ceea ce este totuși trist, este faptul ca atunci când ieșim din “competiție” ( pentru ca de multe ori este invizibila și inexistenta) încercam un sentiment de vinovatie. Ne simțim lași sau neputinciosi pentru ca am abandonat. Twisted….isn’t it.
Ai ridicat o problemă interesantă 🙂 Personal, cred că absolut orice se poate educa în timp, inclusiv tendinţa de a ne compara cu alţii vs. cu noi. Eu zic că putem învăţa să nu mai intrăm în competiţii inutile şi atunci nu vom mai avea impresia că am abandonat.
Ai dreptate, dar doare….este foarte greu sa renunti la EGO chiar dacă rațiunea îți spune clar: “Don’t do it, it’s stupid “. Iar când asculți rațiunea, EGO-ul vine și te mustra : “Ești un ratat.” Oricum ar fi, trebuie sa iți speli creierașul altfel….este rău….oricum …..este rău.
Nu e uşor, cu siguranţă. Dar cred că dacă eşti nemulţumit şi vrei să schimbi situaţia, merită să încerci măcar, chiar dacă nu o să fie prea simplu.
LIKE 🙂
De acord cu radudanes, uneori ne simtim vinovati.Cum scapam de sentiment?
Treptat, exersând şi concentrându-ne pe evoluţia noastră personală 🙂 Atunci când o să vedem rezultatele pozitive, nu cred că vom mai avea vreun sentiment de vinovăţie.
Intr-adevar, cea mai buna competitie este cea cu tine insuti. Asa ajungi sa te cunosti mai bine, sa te perfectionezi si sa te intaresti. E o competitie aproape nobila, daca imi permiti. Pentru ca trebuie sa accepti cu zambetul pe buze propriile greseli si sa le remediezi cu multa diplomatie.
Ai punctat bine, Iulia. Când te compari cu ceilalţi există tendinţa să-i scoţi pe ei vinovaţi pentru eventualul tău eşec, chiar să-i invidiezi cu răutate. Când eşti în competiţie cu tine nu mai poţi da vina pe alţii, e necesar să-ţi asumi greşelile, să înveţi din ele şi să treci mai departe.