Noi, oamenii, avem nevoie de repere.
Avem nevoie de siguranţă, pe care o obţinem deseori prin identificarea cu nişte norme stabilite de societate şi considerate a fi optime. Pentru asta trebuie să avem un pic de spirit de turmă şi să ne orientăm după ceilalţi pentru a ne încadra în standardele pe care majoritatea le vede ca acceptabile.
Dorinţa de a fi asemenea altora ne poate însă împiedica să fim “noi“, să ne scoatem la iveală potenţialul propriu, autenticitatea. Pentru că fiecare are visele, preferinţele şi talentele personale.
Sunt atâtea situaţii şi ipostaze care încurajează competiţia şi o ridică la rang de artă, încât ne vine greu să privim în faţă şi să ne vedem de drumul nostru. Suntem încurajaţi de mici să fim competitivi, să fim mai buni decât ceilalţi, pentru că altfel ni se spune că nu am fi valoroşi. Cele mai multe sisteme educaţionale încurajează întrecerea în funcţie de un număr de materii, considerate esenţiale pentru un adult în devenire ţi impuse ca fiind cele mai bune.
Ce se întâmplă însă cu cei care nu au nicio aptitudine pentru aceste domenii, dar excelează în altele, nu atât de bine văzute, de populare? De multe ori sunt tentaţi să renunţe la ceea ce se pricep şi să se adapteze cerinţelor “standard”. Fără succes, din păcate.
Toate aceste situaţii insistă să ne facă să credem că oamenii pot fi ierarhizaţi în funcţie de anumite competenţe-cheie, iar cei care nu le au nu sunt buni de nimic. Aşa că oamenii respectivi nu se simt motivaţi să persevereze în ceea ce le place şi ştiu să facă, ci doresc să fie o copie (chiar şi nereuşită) a „omului mediu”.
