„Îți amintești când ai vrut tot ce ai acum?”

(La ora asta ar trebui să scriu pentru un client, dar am văzut întrebarea de mai sus într-o poză pe social media și mi-a venit chef să scriu pentru suflet.)

Mare parte din viața mea m-am simțit diferită de ceilalți, ca și cum aș fi o specie ciudată de pe altă planetă. Ciudată în modul în care îmi plăcea să-mi petrec timpul liber, în modul în care îmi plăcea să (nu) vorbesc, în modul în care legam relații de prietenie, în modul în care (nu) legam relații romantice, în modul în care nu știam ce vreau. Senzația asta de ciudățenie ducea la un sentiment de singurătate și neaparținere chiar și când eram înconjurată de alți oameni.

Dorința de a apariține unui trib e ceva scris în genele umane și oricât ne-am bate cu pumnii în piept despre individualism și independență, până la urmă tot ființe sociale suntem. Conexiunile bune cu ceilalți ne cresc șansele la fericire. În adâncul nostru, a nu aparține niciunui trib e perceput ca fiind periculos de creier.

Oamenii sunt liberi să ne placă sau să nu ne placă și nu ar trebui să luăm asta personal. E o lecție pe care am înțeles-o mai târziu. Însă n-am priceput niciodată ideea de a te transforma în altcineva ca să faci pe plac unui grup, doar de dragul integrării. Sau să faci chestiile pe care “ar trebui” să le faci pentru că “așa se face”, deși tu nu le dorești. Așa că am ales să trăiesc cu senzația de ciudățenie decât cu lipsa de autenticitate.

Senzația asta de ciudățenie a plutit mult timp în jurul meu. Am simțit-o și la 10, și la 20 de ani, dar apoi, treptat, s-a făcut nevăzută. Nu pot să pun degetul pe un moment anume, nu știu dacă atunci când am început să merg la evenimente, deși partea introvertită din mine striga să rămân acasă, când am înțeles cum să cultiv prieteniile onorând deopotrivă asemănările și deosebirile, să am mai multă grijă de mine, să dau un semn oamenilor dragi nu doar când vreau ceva de la ei. Senzația de ciudățenie s-a făcut mai subțire cu timpul, iar acum au mai rămas doar câteva fire care atârnă cuminți – că oameni suntem.

(E greu să scriu textul ăsta la persoana întâi, mereu îmi alunecă la persoana a treia sau la general.)

De obicei aruncăm cu roșii în social media pentru că ne amăgește și prezintă doar bucăți cosmetizate de realitate. Dar cred că marele merit al rețelelor sociale este că ne ajută să ne dăm seama că nu suntem singuri cu ciudățeniile noastre și că există și altcineva, poate într-un colț îndepărtat de lume, care simte la fel ca noi sau trăiește aceleași emoții.

Acum îmi dau seama că nu am fost și nu sunt diferită, ci doar că nu găsisem persoanele cu care să mă simt în largul meu și să fiu eu. Între timp, le-am găsit. Chiar mai multe triburi. Nu e doar meritul social media, desigur, pentru că prietenii mei sunt persoane adevărate, din viața reală. Dacă odată am vrut să simt că aparțin, acum mă simt așa. Cu oameni dragi în orașul unde locuiesc și în alte orașe, cu iubire, cu hobby-uri noi și vechi, căutări și imperfecțiuni.

Chiar dacă acum te simți singur(ă) în cât de diferit(ă) ești, nu înseamnă că ai o problemă, ci că încă nu ți-ai găsit tribul. Dar să știi că el există și te așteaptă.