Siriu, județul Buzău. Nu e o zonă turistică și foarte celebră, ca Valea Prahovei, însă dealurile și munții din jur sunt frumoși vara, când se îmbracă în verdeață și lumină caldă. Așa i-am găsit weekendul trecut, când am petrecut aproape două zile în zonă.
Prima oprire din mini-vacanță a fost la Vulcanii Noroioși – Pâclele mari, unde, la capătul unui drum cu multe denivelări, am descoperit un loc amenajat, cu restaurant, pensiune și parcare, lângă poarta spre rezervație (se plătește ca să vezi vulcanii, dar biletele au un preț mic: 1 leu – elevi, 2 lei – studenți, 4 lei – adulți). M-am bucurat tare că în sfârșit voi vedea cu ochii mei vulcanii, căci din poze arată foarte SF.
Eh, dar ce atâta bucurie? Cum am ajuns, a început o ploaie torențială, care a durat câteva minute bune. Când s-a terminat, domnul de la poartă ne-a zis că nu se poate intra la vulcani până nu se usucă pe jos… Am crezut că glumește. Dar nu, nu glumea. Așa că a trebuit să-mi pun pofta-n cui și să plec fără să fi văzut minunățiile de noroaie.
Mi-am amintit că mai fusesem în zonă acum mulți ani doar când am trecut prin Nehoiu și am văzut indicatorul cu Gura Teghii. Nu mai știu dacă am poze de-atunci, vacanța aia a fost pe vremea aparatelor foto cu număr limitat de poze, deci foarte posibil să fi „ratat” imortalizarea împrejurimilor 😀
Am continuat drumul spre locul de cazare – Pensiunea Mioara, unde cum am ajuns m-am înfipt în niște mere mici și verzi, acrișoare, culese direct din pomul din curte. Mi-au plăcut pensiunea și gazdele, curățenia, ordinea din bucătărie, leagănul, dar și cabina mare de duș (am avut baie proprie). Am stat într-o cameră micuță, dar nu mi s-a părut un inconvenient (100 lei/ noapte, 2 persoane).
A doua zi, tot cu mașina și tot sub amenințarea ploii, am luat-o spre Vama Buzăului, pe șoseaua care șerpuia la baza muntelui, cu priveliște spre lacul Siriu, apoi spre râul Buzău. Cu o seară înainte mersesem până aproape de barajul Siriu, care nu e neapărat spectaculos, în comparație cu frumusețea lacului și a pădurilor din jur.
Mi s-a părut amuzant că orașul Întorsura Buzăului e în județul… Covasna (totuși, nu e așa ciudat, pentru că râul Buzău trece prin mai multe județe).
Prima oprire a fost Valea Zimbrilor, o rezervația naturală cu zimbri, în localitatea Acriș.
Partea “simpatică”? Și aici era închis :))) Deși, conform programului afișat la intrare, ar fi trebuit să fie deschis. Ne-au zis niște oameni din zonă că se fac tratamente la animale și de aceea deocamdată nu se poate vizita zimbrăria, pentru câteva ore.
Partea bună? Am ochit un corcoduș în apropiere, de lângă care nu m-am dezlipit până n-am dat gata din fructele coapte, galbene și roșii. Deci n-am fost foarte supărată că n-am putut vizita zimbrăria, măcar m-am ospătat cu corcodușe 😀
Următoarea destinație: Cascada Urlătoarea. Nu, nu aia de pe Valea Prahovei, ci Urlătoarea (sau Urlătoarele) de la Vama Buzăului. Se poate merge cu mașina fix până la buza cascadei; drumul e cu pietre, dar destul de accesibil. Cascada e un pic diferită față de alte surate: apa se prelinge în șuvoiae firave pe o stâncă roșiatică, unde poți să urci ușor, fără să te uzi prea tare la picioare. Fiind weekend, mai erau turiști, însă nu foarte aglomerat, cum probabil era la tiza ei din Bușteni.
De la cascadă, drumul a continuat spre o păstrăvărie din apropiere, direcția fiind marcată discret de un indicator. De-acolo am cumpărat masa de prânz în stare vie :D, adică niște păstrăvi destul de mărișori (4 păstrăvi au costat 44 lei), pe care urma să-i gătim la pensiune, la grătar. Pentru că se înnorase bine, iar din când în când mai picura, am renunțat la planurile de a face o alergare pe potecile sălbatice din zonă.
Când am trecut prin dreptul zimbrăriei, la întoarcere, am văzut că era tot închis…
Foamea a fost așa de mare, că n-am mai apucat să pozez farfuria cu mâncare. Deci trebuie să mă credeți pe cuvânt că vinul rose primit ca premiu la Roșia Montană Marathon s-a potrivit de nota 10 cu păstrăvii la grătar și salata de roșii, ardei și avocado.
După masă + un somn bun (nu pește, ci dormit), ce merge mai bine decât o plimbare, în răcoarea serii?
Am ales ca destinație cascada Pruncea, aflată la circa 7 km de pensiunea noastră. Și aici se poate ajunge cu mașina, dar am preferat să mergem pe jos. Drumul nu ne-a luat așa de mult cum ne amenința gazda pensiunii. Am făcut 2 ore și 45 minute dus-întors, mers destul de alert, cu tot cu timpul petrecut la cascadă.
Nu este ieșită din comun cascada, dar e plăcut să stai lângă ea, să te bucuri de răcoare și umbră, ascultând zgomotul căderii de apă. Plus că sunt și ceva mese cu scaune din lemn, dacă vrei să iei o gustare sau doar să stai mai confortabil.
Inițial, am vrut să luăm cina la Cabana 14 scaune, aflată pe drumul spre cascadă, dar am aflat că nu are restaurant. Oricum, complexul în sine mi s-a părut cam neîngrijit, deci mai bine așa. Am preferat un restaurant din Lunca Jariștei, un mod perfect de a pune punct unei zile relaxante.
Nu pot decât să sper că data viitoare când voi veni în zonă voi avea mai mult noroc la vizitat obiective turistice 🙂
e colosal de frumos. N-as fi citit niciodata intentionat ” amintiri din calatorie”, dar asa cum mi le servesti tu, sint, pentru mine, colosale.
Sint bucurestean, si in vacante stateam acasa si bateam strazile din cartierul Popa Rusu, Armeneasca, etc. ( acolo s-a filmat filmul cu Birlic “doua lozuri” de Caragiale ), sau, eram trimis in tabere de pionieri.
Imi dau seama ca de fapt, ca sa stiu daca tu stii despre ce vorbesc, ar trebui sa te intreb citi ani ai.
Sa te intreb ? Nu, nu te intreb. Vorbesc despre vremuri mult mai vechi decit tine. Pe scurt, excursii cum faci tu n-am facut. Visez insa la umblatul asa prin Ro.
Merci,
Dan
Mulțumesc pentru aprecieri! Adevărul e că unele cartiere din București sunt ca o vacanță 🙂