Anul acesta mi-am dorit să descopăr și să particip la noi curse de alergare, iar multe dintre cele alese au fost la munte. În general maratoane, că dacă tot bat atâta drum, măcar să fie o experiență mai intensă. Este și cazul Roșia Montană Marathon, care mi-a surâs și pentru că nu fusesem încă în zonă, deci am profitat ca să îmbin alergarea cu exploratul de tărâmuri necunoscute mie.

Joi, după multe ore de mers cu mașina, am ajuns aproape de miezul nopții în Bucium, satul de lângă Roșia Montană unde am avut cazare. A doua zi dimineață am luat un mic dejun foarte consistent, ne-am jucat cu Zoro, câinele pensiunii, după care am pornit spre Roșia.

Iată-ne ajunși într-un sat liniștit, cu case ici și colo și străzi presărate cu lozinci pro-minerit. Probabil voi povesti într-un articol separat despre cum a fost întâlnirea mea turistică și culturală cu acest colț de lume, deocamdată să povestim despre cursă.  

Ploaie sau doar amenințare?

În timp ce am vizitat vechile galerii miniere, ne-am plimbat prin zonă și am ridicat kitul, nori serioși își făceau de lucru pe cer și toți ne întrebam cum o să fie vremea a doua zi, dacă o să fie cu „hidratare” naturală sau doar răcoare.

Pentru că startul era la ora 7:30 dimineața, iar noi aveam de făcut vreo 20 km cu mașina până acolo, am încercat să adorm cât mai devreme. Toate bune și frumoase, doar că după vreo două ore de somn m-am trezit și am rămas cu ochii pe pereți, ascultând ploaia care suna amenințător din căldura patului.

Nu știu cum am adormit din nou, dar la ora 5:00, când a sunat alarma, am constatat cu bucurie că nu mai ploua. Am deschis fereastra, iar răcoarea a dat buzna în cameră. Cerul era încă acoperit de nori și am m-am întrebat dacă să-mi iau tricou și pantaloni scurți, cum plănuisem, sau să mă îmbrac mai bine. Până la urmă, am inaugurat tricoul de la Bucharest Half Marathon 2018 și mi-am pus geaca la păstrare, în rucsac.

Start în coborâre

Am ajuns foarte repede în Roșia Montană, iar după câteva minute de tremurat la linia de start am  pornit în aventura celor aproape 44 km ai maratonului. Văzusem traseul pe hartă și mi se păruse cam întortocheat, deci speram că va fi bine marcat. Și eventual fără prea mulți câini 😀

Probabil ca să ne dea un impuls, organizatorii au pus prima bucată din cursă la vale, pe asfalt, așa că am început cursa plină de energie (mă rog, cred că era de fapt forța gravitațională). A urmat o potecă ce șerpuia în urcare, dând la iveală un peisaj superb, cu vedere spre văi verzi.

Let’s get dirty!

Și așa a început distracția. Că doar ploaia din noaptea anterioară nu a venit fără lase urme! Unele porțiuni din traseu erau îmbibate cu apă, deci deja din primii 3-4 km picioarele și adidașii mei erau deja „intimi” cu noroiul Roșiei. De la un moment încolo, nici nu m-am mai preocupat să evit noroiul, că oriunde aș fi călcat piciorul tot mi s-ar fi afundat până la gleznă. Așa că m-am resemnat să duc toată cursa cu adidașii uzi. Nu că ar fi fost pentru prima dată :))

La Roșia Montană Marathon, vântul s-a mulțumim să ne mângâie răcoritor, rămânând pașnic, iar norii s-au plimbat în același ritm molcom pe cer. Pentru scurte perioade de timp a apărut și soarele, însă cu siguranță că n-am suferit de cald la cursa asta. Totuși, mi-a fost extrem de sete, am băut multă apă (și cred că ar fi trebuit să beau și mai multă).

Din vorbă-n vorbă, din noroi în noroi, iată că traseul maratoniștilor se desparte de cel al participanților la semi, iar eu am rămas brusc singură pe potecă. Mi-a plăcut mult coborârea aia, am prins viteză și curaj, iar marcajele frecvente m-au încurajat că sunt pe drumul cel bun. Că veni vorba, traseul a fost bine semnalizat, n-am avut probleme de orientare. Bine, am și fost cu ochii în patru, mai ales când nu erau alți alergători în jur.

Am ajuns la un munte de pietre (Detunata Goală) pe care am zărit din loc în loc punctul roz, semn că urma să le escaladez. Domnul aflat înaintea mea a scos exclamații de încântare când a ajuns sus. Eu am aruncat doar o privire temătoare spre panoramă, nu pentru că nu mi-ar fi plăcut peisajul (care era incredibil de frumos), ci pentru că picioarele mele tremurânde aveau emoții cocoțate pe pietrele astea alunecoase. Am înaintat tiptil pe bolovani, sprijinindu-mă cu mâinile, până ce i-am lăsat în urmă.

Punctele de hidratare au fost foarte frecvente; cele de alimentare s-au dovedit a fi mai scumpe la vedere, însă nu am suferit din cauza asta. Am văzut cu coada ochiului și pepene, dar am fost prea ocupată să înfulec cașcaval și curmale ca să-i mai acord atenție.

Câini au fost câțiva, dar unii s-au mulțumit să facă scandal din spatele unor garduri, iar alții n-au dat semne de agresivitate. Oricum, la ce viteză am prins când i-am auzit lătrând, aș zice că erau puși acolo să ne motiveze să alergăm mai cu spor 😀

Deja mă obișnuisem cu noroiul din adidași, iar din când în când se mai întâmpla să iau în picioare vreo baltă sau un izvor, ca să-mi reamintesc în ce alerg.

Și gata prima parte a traseului, cea de 32 km. După o alergare pe asfalt care părea că nu se mai termină, am ajuns din nou la punctul de start și am continuat spre bucla 2.

Am continuat în urcare spre o culme care habar n-am cum se numește 🙁 , unde încă de jos am auzit cântece amuzante și încurajări strigate cu patos. Deja mă înseninasem, cu toate că între timp începuse ușor-ușor să picure. N-a durat însă foarte mult, a fost doar un duș discret și răcoritor. Băieții veseli din vârf ne-au avertizat că mai avem o urcare dificilă și apoi gata!

Încă una!

Mi-a apărut în față tăul la care fusesem în ziua anterioară și am răsuflat ușurată că mai e puțin până la finiș. Alături de suratele ei, o vacă molfăia flegmatic, uitându-se la mine cu privirea “Da’ unde te grăbești așa?”. De fapt, nu prea mă grăbeam, pentru că picioarele îmi obosiseră, așa că am încetinit pasul, deși panta nu era foate abruptă și ar fi mers lejer o alergare.

Bineînțeles că nu putea lipsi o minte sadică, pardon, creativă la crearea traseului 😀 În loc să ocolească tăul, m-am trezit că traseul mă duce spre ditamai culmea de urcat, printr-o iarbă înaltă, ascunzând sub ea noroi. În vârf, era la datorie un fotograf gata să surprindă privirile noastre în extaz 🙂

Și finalul

Ca de obicei, ultimii kilometri au fost cei mai dificili, deși am avut doar vale sub picioare. Cu rezervele de răbdare aproape epuizate, am trecut linia de finiș după 6 h 12 minute, locul 6 la feminin (din 11 :)) și locul 2 la categoria de vârstă (sub 39 ani). Ceasul mi-a arătat 43,77 km, o distanță similară cu cea de pe site.

Medalia e super-simpatică și colorată, se asortează cu atmosfera competiției. În plus, iese bine în evidență pe fundalul de noroi, nu-i așa? 😀

Concluzia mea

Roșia Montană Marathon este o cursă de alergare transformată într-un adevărat festival, o sărbătoare despre ecologie, cultură și istorie. Evenimentul a inclus activități de reconectare la comunitate și natură, pentru a valorifica potențialul zonei, alături de alte inițiative locale ca Made in Roșia Montană. Îmi pare rău că n-am putut să rămân mai mult și a trebuit să plec spre București imediat după cursă.

Coborârile mi s-au părut suficient de line cât să le pot lua în viteză, cu tot cu noroi. Din punctul ăsta de vedere, aș zice că Roșia Montană Marathon e o cursă abordabilă chiar și pentru cei cu mai puțină experiență în alergările montane. Au existat multe porțiuni de alergare pe asfalt sau drum pietruit, iar cu vreo câteva excepții, nici urcările nu pun mari probleme. Totuși, a fost mai solicitant decât mă așteptam, uitându-mă la diferența de nivel.

Pentru alergătorii care se plâng de înghesuiala de la cursele de trail „celebre”, Roșia Montană Marathon e o alternativă bună: nu este prea aglomerat (deocamdată…), traseu trece prin niște zone minunate, iar organizatorii au pus suflet să iasă un eveniment pe cinste, în armonie cu istoria locului. Pe lângă maraton (43,82 km), există distanțe de semimaraton (26,58 km) și cros (10 km), plus cursa copiilor.