Zilele trecute, stând la un pahar de vin bun, am simţit brusc nevoia să-mi iau aparatul foto şi să imortalizez momentul, pentru o eventuală postare ulterioara pe blog. N-am reuşit să prind un unghi bun, iar lumina mi-a cam jucat feste, aşa că m-am „resemnat” să trăiesc momentul.
Însă mă întreb: de ce simţim nevoia să ne expunem TOATĂ viaţa în reţelele de socializare? Sigur, e plăcut sa facem colecţie de momente de fericire, de mici bucurii, pe care uneori alegem să le împărtăşim cu ceilalţi. Dar chiar ORICE moment trebuie azvârlit în online? Toate sentimentele trebuie să ia calea internetului, de parcă altfel n-ar exista?
Aparatul foto şi telefonul mobil mereu la îndemână ne ispitesc la activitate virtuală, aşa că ne lăsăm angrenaţi în jocul lor şi ne lansăm în marea de online cât de des putem. Ca şi cum bucuria noastră ar fi direct proporţională cu numarul de like-uri şi comentarii şi nu ar avea nicio legătură cu momentul trăit. Validarea oferită de ceilalţi se pare că devine mai importantă decat propriile noastre trăiri.
Eu zic că mai avem nevoie şi de bucurii offline. O ciocolată caldă care să ne încânte doar nouă privirea, mirosul şi papilele, fără să se răspândească (virtual, desigur) şi prin monitoarele celorlalţi. Îmbrăţişarea aceea strânsă, de nedescris în cuvinte, ne rămâne doar nouă. Şi exemplele pot continua.
Postarea asta e un reminder pentru mine, ca să nu uit că anumite bucurii se păstrează în suflet, se exprimă şi se trăiesc live. Unele clipe îşi pierd farmecul şi dispar ca un balon de săpun dacă nu sunt savurate pe moment, în intimitate.
FIX la asta ma gandeam si eu aseara si ma gandeam sa dezbat pe blog, dar nu mi-am gasit cuvintele. Apoi l-am luat pe om la discutii lungi pe skype, sa ma ajute sa ma lamuresc cu “unde duce toata nebunia asta, de a impartasii totul cu toti necunoscutii”.
Din pacate raspunsurile lui nu m-au ajutat prea mult, dar m-am regasit mult in ce ai scris tu.
Chiar ma gandesc sa imi restrictionez mai drastic profilul de fb, dar nu stiu ce sa fac cu contul de Instagram. Il ador, imi place mult sa ma uit la pozele din trecut, sa imi amintesc ce simteam, ce gandeam in momentul in care am imortalizat fotografia. Deci ma gandesc ca tot pentru mine fac si asta, doar ca ajung sa le impart la randu-mi cu oameni din toata lumea.
Ma gandesc ca as face o greseala daca m-as hotari sa aleg sa studiez comunicare, cum mi-am dorit in trecut, pe cand eu tocmai de asta incerc sa fug, sa scap si sa nu intru in hora de a fi la curent cu totul din social media, fb si alte retele de socializare.
Culmea, omul mi-o tine una si buna ca nu am cum sa mai evit, ca fara astea nu te mai poti descurca, iar izolarea nu e o solutie.
Si totusi, simt ca pierd foarte multe lucruri in timp ce-mi petrec timpul online. Foarte multe.. Dar vezi tu, cum sunt aici doar cu familia si cateva cunostinte, n-am altfel cum sa tin legatura cu toti sau sa fiu la curent cu toate lucrurile din tara s.a.m.d.
Deci, ce pot face? 🙁
P.s. Scuza-mi greselile, daca sunt, dar mi-e inca dificil sa comentez de pe telefon.
Raluca, eu cred că e imposibil să eviţi în totalitate online-ul, mai ales dacă îţi doreşti să faci comunicare. Mie, cel puţin, internetul mi se pare foarte addictive: lucrez la ceva, iar în secunda doi mă trezesc că răsfoiesc un blog sau admir nişte poze pe Pinterest. Mi-aş dori să nu mai stau atât timp în faţa calculatorului, dar având în vedere jobul meu şi proiectele la care lucrez, efectiv nu am cum.
Netul poate fi extrem de util dacă ştim să-l folosim şi dacă nu ne lăsăm hipnotizaţi de el, dacă reuşim să alegem din marea de informaţii doar esenţialul.
Te-ai resemnat,zici? 😀 Lasa,ca traim si offline suficient,ce e rau in a pune o poza frumoasa pe blog? Eu cred ca e in momente,uneori ai mai mult chef de socializare,alteori mai putin sau deloc. Cred c-am trecut prin toate fazele.Dar de obicei e drept,mai ales in ultima vreme,postez mai degraba creatiile,ca asta e diferit de o cana de ceai,un pahar de vin sau o omleta,sau chiar o pisica ? 😀
Nu e nimic rău, desigur, ba dimpotrivă. Însă e trist când nu ne bucurăm de experienţa în sine, ci suntem entuziasmaţi doar de câte like-uri sau comentarii primim. Adică încercăm să o facem doar plăcută pentru ceilalţi şi uităm să o trăim.
Am trecut și eu cam acu’ un an și ceva prin momentele de care zici, în care îmi doream să îmi șterg toate conturile din rețele de socializare și să rămân numai cu blogul… dar, am descoperit că rețelele sunt chiar utile daca le folosesti cu cap. Eu nu ma consider vrajita de mirajul like-urilor la poze, mi-am sters o gramada de “prieteni virtuali” de pe FB și o grămadă de pagini cărora le dădusem like fără să gândesc și brusc viața a fost mai frumoasă și ma liniștită. N-am cont decât pe Facebook și cel de Picasa pentru poze (care mi-e foarte util pentru mama de exemplu, cu care ma vad la patru luni odată și care prin blog și acele poze ma vede zilnic, că FB n-are) :)) În plus pe Picasa nu e ca pe FB, nu e pe bază de like (deși poți da, nu se prea dă).
Viața în offline are momentele ei speciale, desigur, in online pui doar ce vrei tu din ea, dacă vrei. Mie de exemplu îmi zice multa lume că sunt secretoasa cu privire la viata privată. Care se numește privată… deci :)) Eu spun că sunt doar in limite normale și nu pun în online niciodată aspecte care pur și simplu nu mi se par că ar aparține online-ului… Cred că aici e tot secretul…
Şi eu sunt secretoasă cu viaţa privată :))
Nu m-am gândit niciodată să renunţ la blog sau facebook, sunt conştientă că sunt utile şi, pe de-asupra, aduc multe beneficii. Dar uneori vreau să mă detaşez de toate şi să pot să mă raportez la momentul actual aşa cum este el, fără să mă gândesc dacă şi cum să-l share-uiesc în online.
Eu nu am facebook doar pentru pagina blogului si nu postez niciodata chestii live, nu ma tag-uiesc cu prietenii doar cand acestia mai uita si ma includ. In afara de calatorii viata mea privata, prietenii mei, ciocolatile calde, vinurile cu aroma de scortisoara, party-urile in pijamalele, cinele tematice si alte intalniri de genul, iesirile cu copilul in parc sau la film raman doar pentru mine. Imi place ca blogul meu e tematic/ nisat fiindca astfel nu amestesc online-ul cu offline-ul.
E super că reuşeşti că găseşti un echilibru între blog/online şi viaţa privată 🙂 Mie îmi place să scriu şi chestii mai personale (până la urmă un blog are vrând-nevrând şi o latură subiectivă), însă încerc să păstrez anumite momente exclusiv pentru mine.