Se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte. Eu cred că o experienţă face cât o mie de imagini şi o mie de cuvinte la un loc. Sunt unele trăiri unice, emoţii de o secundă sau uimiri care pur şi simplu nu pot fi reproduse, oricât de priceput ar fi fotograful, pictorul sau scriitorul. Deoarece ne apar magice, pentru câteva clipe şi apoi dispar ca o bulă de săpun. Sau pentru că fac să vibreze o coardă a sufletului propriu într-un fel plăcut pentru noi, dar care nu poate fi auzită de urechile altui om sau nu înseamnă nimic pentru el.

Atunci când călătoresc, încerc să percep ce nu poate fi găsit în cărţi sau pe internet: atmosfera specifică a locului, felul de a fi al universului respectiv, spiritul său. Mă uit la oameni, surprind gesturi, conversaţii, întâmplări, casc gura spre clădiri şi pieţe, spre ferestre deschise sau magazine de cartier. Divaghez de la „traseu” pe străduţe zărite cu coada ochiului. Nu ţin neapărat să mă închid în muzee, dar din când în când o vizită la un obiectiv celebru e binevenită. Vânând atmosfera, e foarte puţin probabil să vizitez ceva care să nu-mi placă deloc. Bineînţeles, nu toate locurile mă încântă în aceeaşi măsură, unele sunt mai pe gustul/sufletul meu, altele mai puţin, însă nu am văzut până acum vreo destinaţie, în România sau în afară, la care să nu găsesc ceva frumos.

Fiecare loc are unul sau mai multe „embleme”: Paris – Turnul Eiffel, Roma – Colosseumul, Barcelona – Sagrada Familia, Pisa – turnul înclinat, etc – care sunt promovate la maxim, se află în toate ghidurile şi pe toate suvernirurile mai mult sau mai puţin kitsch. Dar supraexpunerea devine toxică. Dacă nu toxică, măcar plictisitoare. Asta nu înseamnă că obiectivele turistice nu au farmecul lor sau că nu merită vizitate, însă un loc este mult mai mult decât emblemele sale. Venind cu aşteptări prea mari, am putea fi dezamăgiţi de ce vedem la faţa locului, mai ales dacă ne rezumăm la obiectivele prezentate în ghidurile de buzunar.

Pentru mine, banalităţile sunt preţioase. Fac şi poze, dar ele nu sunt un scop în sine, ci nişte „piuneze” care să fixeze mai bine amintirile plăcute din călătorii, pentru că îmi e mai uşor să le rememorez având un spirjin vizual. Un curcubeu, o discuţie surprinsă, un gest discret, un foc de artificii sunt amintiri mai vii decât nişte imagini care pot fi găsite pe milioane de pagini de internet.