Trăim în ritm alert într-o lume atât de gălăgioasă şi aglomerată, încât am ajuns să tânjim după puţină linişte. Ne frământăm în continuu, uitând de noi, în încercarea de a face cât mai multe lucruri şi cât mai repede. Totuşi, toată alergătura asta începe cumva să ne placă. Eu, cel puţin, cred că am devenit dependentă de agitaţie, pentru că mi se pare ciudat să fie totul calm şi să nu se audă nici musca.

Vi s-a întâmplat vreodată să mergeţi pe o stradă pustie-pustie? Să nu circule nici maşini, să nu fie nici oameni, să nu se audă niciun zgomot, nici măcar un câine? Ei bine, chiar şi în Bucureşti există astfel de locuri şi momente, iar când mă aflu într-o situaţie de genul ăsta, inima îmi devine cât un purice: mă simt ca şi cum aş fi singura supravieţuitoare a unui cataclism nemilos. Continue reading →