Trăim în ritm alert într-o lume atât de gălăgioasă şi aglomerată, încât am ajuns să tânjim după puţină linişte. Ne frământăm în continuu, uitând de noi, în încercarea de a face cât mai multe lucruri şi cât mai repede. Totuşi, toată alergătura asta începe cumva să ne placă. Eu, cel puţin, cred că am devenit dependentă de agitaţie, pentru că mi se pare ciudat să fie totul calm şi să nu se audă nici musca.

Vi s-a întâmplat vreodată să mergeţi pe o stradă pustie-pustie? Să nu circule nici maşini, să nu fie nici oameni, să nu se audă niciun zgomot, nici măcar un câine? Ei bine, chiar şi în Bucureşti există astfel de locuri şi momente, iar când mă aflu într-o situaţie de genul ăsta, inima îmi devine cât un purice: mă simt ca şi cum aş fi singura supravieţuitoare a unui cataclism nemilos.

Nemişcarea mă cam sperie, nu-mi place să fiu singură într-un loc liniştit şi fără lume, aşa că prefer mai degrabă o mare de oameni decât un spaţiu nepopulat şi tăcut. Mă simt mai confortabil când sunt multe persoane necunoscute în jur, chiar dacă îmi fac loc cu greu printre ele. Iubesc zumzetul străzii, vocile nerăbdătoare, neastâmpărul de la orele de vârf sau agitaţia dinaintea sărbătorilor. Asta nu înseamnă că îmi place gălăgia – dimpotrivă, urăsc ţipetele, muzica la maxim şi claxoanele -, dar savurez tumultul oraşelor mari şi zarva de pe străzi pentru că seamănă cu o căutare continuă, cu o evadare barocă din monotonie.

Îmi plac momentele de „eu cu mine”, dar să fie dinamice; sau măcar să am o ocupaţie, să fac ceva, chiar dacă nu mă mişc. Singurul loc unde cât de cât respir cu plăcere liniştea este muntele, pentru că poţi să simţi pulsul gălăgios al vieţii peste tot în jur, chiar şi când e o atmosferă de pace.