După-amiază de vară târzie. În scara blocului, linişte…
Intru, mă îndrept maşinal spre cutia poştală şi o deschid, cu gândul de a arunca imediat tot conţinutul colorat şi inutil care s-ar putea afla înăuntru. După ce am înhăţat maculatura voluminoasă şi m-am debarasat de ea, am fost uimită să găsesc pe fundul cutiei şi o carte poştală, o vedere cu un port imortalizat pe înserat, într-o lumină violet, iar pe spate câteva rânduri într-o limbă care mi-a dezvăluit numaidecât expeditorul.
Uitasem cum e să primeşti în cutia poştală şi altceva în afară de cataloage de la hipermarketuri, facturi, reclame despre credite sau instalatori, scrisorele de la ANAF şi, periodic, materiale cu iz politic.
Ce-i drept, mi se ceruse adresa în acest scop, dar nu mă aşteptam ca intenţia să se materializeze atât de curând. Şi m-am bucurat ca un copil.
În epoca comunicării cu viteza luminii, când poţi să trimiţi un e-mail instantaneu, cu efort minim, gestul de a folosi o carte poştală pentru a transmite ceva poate părea desuet şi perimat. Însă tocmai această raritate îl face mai preţios, mai demn de apreciat.