Plimbându-mă într-un weekend pe Calea Victoriei, cu ochii spre piste de biciclete, magazine şi cafenele dichisite, mi-am amintit de o ceainărie unde mergeam foarte des, dar care din păcate nu mai există.
Dacă acum ceva vreme m-ar fi întrebat cineva ce loc îmi place cel mai mult din Bucureşti, aş fi răspuns fără să stau prea mult pe gânduri „Sala de Lectură”. De prima dată când am ajuns acolo mi s-a părut un spaţiu de vis, cu un „ceva” aparte. Ce mai, a fost simbolul unei epoci (personale) 🙂 Şi chiar dacă acest minunat loc nu mai există, îmi place să mă gândesc la el şi la ce a însemnat pentru mine, aşa că astăzi vă povestesc cu un pic de nostalgie despre vechea ceainărie de la Teatrul ACT.
Sala de Lectură era o ceainărie fără firmă luminoasă, ascunsă bine la etajul unei clădiri de pe Calea Victoriei. De fapt, din stradă cu greu bănuiai că în blocul cu Teatrul Act se ascunde o ceainărie, dacă nu ai fi auzit de pe net sau de la prieteni de ea. Semnul către Sala de Lectură se zărea discret în holul teatrului şi te îndemna să urci pe nişte scări cenuşii, ce păreau părăsite, aşa că puţini aveau curajul să se aventureze pur şi simplu pe-acolo. Dar dacă te lăsai mânat de curiozitate, sus dădeai peste o surpriză. De cum treceai pragul, o muzică discretă te îmbia să te laşi pradă relaxării pentru câteva zeci de minute, alături de un ceai bun.
Un spaţiu de colorat şi de visat te întâmpina la intrare: o cămăruţă mică, unde puteai să-ţi laşi o fărâmă de suflet sub forma unui desen sau a unei picturi. Apoi pianul, la care uneori cântau oameni talentaţi fără pretenţii de vedete. Fiind situată într-o clădire veche, Sala de Lectură avea camerele înalte şi spaţioase, dar intime, aranjate cu bun gust, fără a fi pretenţioase ori încărcate. Borcane cu dulceţuri se inveau pe ici-colo, pe rafturile bibliotecii. Lumina creea o atmosferă caldă, tocmai potrivită pentru o conversaţie destinsă, iar în ciuda aspectului clasic, în aer simţeai prospeţime şi delicateţe, în ton cu fundalul sonor. Zumzetul vocilor se amesteca în muzică şi creea o melodie dulce, specială. Până şi baia era un spaţiu de vis, alintat cu flori uscate, lumânări şi beţişoare parfumate.
Ceainăria nu avea un meniu extraordinar de bogat, în comparaţie cu alte locuri de acest fel, însă de-ajuns încât să te facă curios şi doritor de a împărţi un ceai aromat. Despre servire ce pot să spun? Îmi plăcea că fetele erau zâmbitoare de cele mai multe ori, iar când uitau/întârziau să-ţi ofere meniul sau să-ţi ia comanda, aveau o reacţie atât de blândă şi “cu capul în nori”, că nu puteai să te enervezi pe ele.
Nu-mi dau seama de ce mi-a plăcut atât de mult Sala de Lectură; poate pentru că avea un aer primitor şi cald sau poate pentru că era cufărul în care am strâns atâtea amintiri frumoase alături de prieteni. Un lucru e cert: a fost oaza mea de linişte. Răspândea o aromă specială, pe care o simt şi acum când răsfoiesc puţinele fotografii făcute acolo. Aromă de stat la poveşti cu prietenii, de savurat ceaiuri şi de şoptit secrete în lumina caldă. De jucat şah, de râs, de ronţăit cornuleţe şi prăjituri de casă. De lucrat la proiecte alături de oameni dragi, de chicotit şi desfăcut cadouri.
