Sunt unele dimineţi în care cheful de lucru de lasă aşteptat, când ai vrea pur şi simplu să leneveşti sub pătură, cu o carte bună alături şi cu mintea plină de vise. În schimb, responsabilităţile de om matur îţi dau brânci din pat, cu intenţia de a te mobiliza la treabă.
Câteva zile din săptămână îmi petrec dimineţile într-un birou cu vedere spre mulţi copaci, la înălţime, de unde Bucureştiul se întrezăreşte până departe. Bucătăria dă spre curtea unei şcoli, alintată de lumină încă de la primele ore. Aici are loc trezirea definitivă şi irevocabilă, cu ajutorul unui minunat ceai. Pentru mine, dimineaţa, băutura asta e un fel de poţiune magică care păcăleşte cheful să apară, indiferent de starea mea sau a vremii.
În timp ce aştept să fiarbă apa, mă învârt prin bucătărie nerăbdătoare, cu ochii pe geam. E toamnă, dar soarele e încă blând şi culorile de afară – bej, verde supărat, galben, roşcat, portocaliu – se asortează perfect. Acum îmi dau seama că în dimineţile astea prietenoase ar fi şi păcat să stai în pat, când poţi să faci atât de multe: să te plimbi, să scrii, să înveţi, să zâmbeşti.