Cu un cuţit, întinzi tacticos untul ce se topeşte încetişor, îmbrăţişând felia cald-crocantă. Deasupra aşezi cu generozitate o lingură de magiun, dulce ca dimineaţa de duminică pe care o ai în faţă. Un fel de carpe diem pe pâine, din care muşti cu poftă, dorindu-ţi să prinzi în acea îmbucătură tihna prezentului.
Pentru mine, Magiunul de Topoloveni nu e despre vreo reţetă anume, ci despre gust şi plăcere brută. Nu l-aş folosi în vreun desert complicat, prefer să mă bucur de el aşa simplu, în timp ce stau în bucătărie lângă frigider şi scormonesc cu linguiţa în borcan, netezind stratul rămas cu maximă conştiinciozitate (de fapt, o scuză pentru a mai lua încă un pic…). Uneori, îl întind pe un cracker sau o felie de pâine cu gust cât mai neutru, ca să pot să-i simt din plin consistenţa dulce.
Nu mănânc prea des gemuri sau dulceţuri, ci doar la ocazii speciale, de poftă, când ies în oraş ori sunt plecată pe undeva departe de casă. Tocmai de-asta magiunul are pentru mine gust de vacanţă, de răsfăţ matinal şi chef de explorat. Continue reading