Ultramaraton Belgrad 2022: 12 ore de alergo-plimbare

“Mie nu mi se poate întâmpla.” Ți-ai spus și tu asta, iar apoi s-a întâmplat fix lucrul ăla pe care l-ai fi exclus? Asta am pățit eu la ultramaratonul alergat de curând la Belgrad. Mă rog, alergat e mult spus 😀

Ultima dată am participat la o comperiție de ultra în 2019, așa că am ales cursa de 12 ore de la Ultramaratonul de la Belgrad – Maraton Maratona pentru “revenire”. Belgradul e aproape de Timișoara, traseul e fain (buclă de 2 km într-un parc, asfalt ok), iar acum 3 ani am făcut PB aici la proba de 12 ore – 120 km. Mi s-a părut interesant și că de data asta a fost o cursă nocturnă: startul s-a dat duminică la ora 17:00 și am alergat până a doua zi la 5:00 dimineața – prima mea experiență de acest fel.

După pandemie n-am alergat la multe concursuri și m-am dezobișnuit de pregătire, atmosferă și toate cele. Oricum, cursa de la Belgrad a avut puțini participanți la start, deci a fost așa, ca între prieteni 🙂 Emoțiile înainte de eveniment au fost pe măsură, dar și-au luat zborul când am început să alergăm, în sfârșit.

Socoteala de acasă…

Îmi propusesem să duc cât mai mult un pace de 5:40-5:45 și apoi să adaptez în funcție de cum mă simt. Un minim de 100 km vs. un nou PB erau limitele la care mă gândeam.

Toate bune și frumoase, am pornit conform planului, doar că mi-a fost o sete incredibilă încă din primii kilometri. Am luat un gel, am ciugulit biscuiți și banane, am băut apă și am tot băut și am tot băut… până când stomacul meu a decis ÎN PREMIERĂ că nu mai vrea nimic de mâncare.

Până acum am mâncat fără probleme la alergări, inclusiv la curse de ultra; nu mi s-a întâmplat niciodată să nu pot înghiți nimic, în afară de apă, ca acum. Auzisem la alți alergători care au pățit asta și nu înțelegeam… cum să nu poți mânca în timpul alergării?? Ei, uite că se poate, din păcate. Să fi fost karma? Doar uitându-mă la mâncare mi se făcea greață, deși am încercat inclusiv chestii sărate, gen cartofi fierți, castraveciori murați sau covrigei. Nimic, nimic.

Încă nu ajunsesem la 40 km și deja încetinisem mult, însă mintea mea căuta în continuare soluții. Într-un final, la recomandarea lui Edi (cel mai bun suport!!), am încercat o felie de portocală de la masa de alimentare și am simțit că-mi revin forțele. Am continuat să molfăi câte o bucățică de portocală la fiecare tură și parcă n-a mai fost atât de rău. Începusem deja să alternez alergarea cu mersul – mult preadevreme, față de ce mi-aș fi dorit.

La punctul de alimentare era destulă mâncare, inclusiv supă, dar nu am putut să înghit altceva în afară de portocale, apă și câteva bucățele de pâine.

Chiar dacă fizic picasem, mental m-am simțit bine, așa că am decis să-mi trag mâneca de la bluză peste ceas și să nu mă mai uit deloc la pace sau kilometri, ci doar să alerg. Mai bine zis, să merg și să alerg. După ce am luat decizia asta, mi-a revenit un pic energia, însă nu suficient. Cât să mă ducă și portocalele alea??

Cu lăsarea întunericului, s-a lăsat și liniștea în parc. Se mai auzea doar câte un câine lătrând în depărtare. Deși au existat porțiuni mai întunecate, traseul a fost ok iluminat per total, pentru gustul meu. În ziua evenimentului căzuseră câteva picături de ploaie, dar în timpul alergării vremea a fost bună – răcoroasă, apoi rece peste noapte, când bănuiesc că temperatura s-a apropiat de zero. Faptul că n-a plouat mi s-a părut un mare plus.

După 10 ore mi-am făcut curaj să mă uit la ceas să văd câți kilometri am. 88. Cam puțintel, oare ajung măcar la 100 în astea ultime 2 ore? M-am forțat să iau un gel, deși l-am simțit grețos de dulce; nu prea a avut efect, în sensul că m-am simțit la fel, fizic.

M-am oprit la 103,4 km, când deja soarele se pregătea să răsară. Pe ultimele secunde am fost surprinsă de sprinturile impresionante făcute de Andrei și Răzvan, care au reușit amândoi peste 143 km la proba de 12 ore, cu doar 60 m diferență între ei, în favoarea lui Andrei. Un final palpitant și o cursă foarte bună, cu record de traseu și timp de record național.

Lecțiile mele pentru mine

În primul rând, ar trebui să am (și) mai mare grijă la ce mănânc înainte de cursă, deși aveam senzația că deja fac asta. Se pare că nu suficient. Bănuiesc că setea aia a fost cauzată de ceva ce am mâncat înainte sau de hidratarea insuficientă.

În al doilea rând, am avut o mică revelație legată de mâncarea pe care mi-am luat-o. Deși nu sunt fan dulciuri, mare parte din gustările mele pentru cursă erau dulci. Poate ar fi bine ca data viitoare să am mai multe alimente sărate și geluri de asemenea sărate.

Deși 12 ore pare mult timp, eu am simțit că toată experiența a trecut foarte, foarte repede. Culmea, nu m-am plictisit și nu mi s-a făcut somn, cu tot mersul agale. Oricum, sper ca la următoarea competiție de ultra să alerg mai mult decât să merg.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.