M-am întâlnit cu urși.

Panda.

În Bucegi.

Mi-au zâmbit resemnați de pe tarabele cu suveniruri de la Piatra Arsă, alături de bețe de drumeție șlefuite, magneți, dulciuri și bere.

Inițial plănuisem o urcare mai îndrăzneață pe Jepii Mici, dar săptămâna anterioară, cu mulți kilometri parcurși în alergare, ne-a făcut să ne reorientăm spre un traseu mai lejer. Așadar, am mers cu mașina până la Piatra Arsă, iar de acolo am urcat pe jos spre Babele. Și nu am fost singurii cu acest plan. Dimineața, parcarea de lângă Piatra Arsă era deja plină de mașini, așa că nu am avut nevoie de vreun indicator ca să găsim drumul.

Nu mai făcusem niciodată acest traseu și nu mi-am imaginat că e atât de accesibil. Bine, recunosc, am zis asta de-abia când am văzut în zare siluetele Babelor, că la început am simțit că rămân fără aer, iar gambele se răzvrăteau la fiecare pas. Așa-i când te obișnuiești cu platul molcom.

Deci am clipit și am ajuns la Babele, unde era ca la mall. Lume multă în toate părțile, unii în șlapi, cățărați pe stânci în căutarea celor mai bune poziții pentru fotografii. Mi se pare că aici timpul a rămas undeva prin anii ’80, dacă te uiți la pancartele turistice și la cum arată cabana.

Ne-am învârtit puțin pe-acolo, am revăzut Sfinxul și Babele, apoi ne-am îndreptat spre Crucea de pe Caraiman.

Eu am o mare problemă cu identificat vârfurile de munți. Îmi place Caraimanul doar pentru că, datorită crucii, e inconfundabil 😀 Cruce care e în renovare, așa că era cam haos. Noroc cu panorama spre Bușteni, tare faină, cu toată verdeața din jur.

Și pentru că era încă devreme, am făcut o vizită și Omului, pe un traseu parcurs în sens invers acum câțiva ani, pe ploaie torențială. Pe-aici am întâlnit turiști mai puțini și mai echipați de munte, dar chiar și așa drumul a fost ca o plimbare lejeră. Pe vârf ne-a întâmpinat un vânt rece, așa că am avut ocazia să folosesc și geaca, să nu zic că am cărat-o degeaba cu mine.

Oricum, toată ziua am avut parte de un cer senin, cât să se potrivească bine cu verdele peisajelor. Așa de senin, că m-a ars soarele fără să-mi dau seama.

Telefonul a rămas cuminte în rucsac, pur și simplu nu aș fi suportat să văd natura printr-un ecran. Noroc că am avut una bucată fotograf cu mine, cu telefon bun și chef de pozat 😀

Revelația

M-am bucurat să descopăr și să simt pe propriile picioare că muntele poate fi și despre plimbări în tihnă și nu doar despre curse contra-cronometru, trecând în viteză de la start la finiș și înhățând ceva pe fugă de la punctele de alimentare. Nu că nu mi-e dor de ele, dar în weekendul acela drumeția liniștită a fost alegerea potrivită.

Mi-a prins bine plimbarea asta lejeră, cu singurul obiectiv de a mă simți bine și nu de a face vreun PB. Am trecut în revistă norișori, pietre, flori și alte detalii botanice.

În concluzie, de la Piatra Arsă poți face plimbări lejere, numai bune pentru începători sau pentru cei care vor să se bucure de puțină mișcare la munte, dar fără să-și dea sufletul.

Totuși, nu veniți în șlapi.

Și, vă rog eu, lăsați urșii panda la ei în China.