Simt cum mă sufoc, în timp ce mirosul puternic și înțepător îmi pătrunde în nări cu violență. Sunetele ajung la mine distorsionate. Tremur. Sunt amețită și tot ce se întâmplă în jurul meu e cu încetinitorul.
Nu e un film de groază, sunt eu la prima oră de înot.
Înotul s-a aflat pe o listă cu dorințe nerostite, într-un colțișor ascuns al memoriei mele. Acum mulți ani am mai avut o tentativă, dar am renunțat rapid. Între timp, în viața mea a apărut (ultra)alergarea și lucrurile s-au mai schimbat.
Cum a început totul
În februarie 2018 am făcut pasul ăsta cumva întâmplător, pentru că am văzut în lista mea de Facebook o recomandare pentru Școala Română de Înot. Nu mai știu cine era prietenul respectiv, dar țin să îi mulțumesc chiar și așa, anonim :)) După un mic research, am programat prima lecție privată, cu Edi.
Nu am întrebat „În cât timp o să învăț să înot?” fiindcă nu m-a interesat răspunsul. Nu mi-am dat un deadline. No pressure. Mi-am propus ca pur și simplu să vin la cursuri și să fac ce ține de mine, cât de bine pot. Funcționez mai bine așa. Mai ales că nu am vrut doar să învăț să înot, ci în primul rând să am o relație mai bună cu apa.
Să ne înțelegem, îmi place la nebunie să fac duș/ baie. Nu mi-e frică de apa propriu-zisă, ci de adâncime și apă multă. Orice adâncime, chiar și 1,40 m. Ca să răspund la o întrebare care mi se pune foarte des în acest context, nu, nu am avut nicio experiență traumatizantă cu apa. Sau cel puțin nu-mi amintesc să fi avut. Nu, nu știam nici măcar să fac “broscuța” sau să mă mențin la suprafață dând energic din toate membrele.
Cel mai nepotrivit lucru pe care îl poți spune unei persoane cu teamă de apă e “De ce să-ți fie frică? N-ai ce să pățești.”
Sunt un om care gândește rațional. ȘTIU ȘI EU că sunt zero riscuri să pățesc ceva într-un bazin de 1,40 m, cu antrenorul lângă mine și multe alte persoane în jur. Dar frica asta nu este despre rațional. Când sunt în apă, creierul reptilian îl paralizează pe cel rațional și face legea în locul lui. Se suie la volan și preia controlul.
Operațiunea „Clorul”
Am voie să-mi fie frică, nu e nicio problemă că se întâmplă asta. Curajul nu înseamnă să nu-mi fie frică, ci să acționez chiar dacă mi-e frică. Contează doar să merg în continuare la înot și într-un final va fi bine.
Asta a fost mantra mea de fiecare dată când făceam drumul spre bazin. Am rezistat tentației de a mă compara cu cei din jur, care fie înotau deja foarte bine, fie înotau punct. Nu mai zic că erau persoane care după câteva ședințe înotau mai bine decât eu după luni de zile. (Ok, asta cu lipsa comparației se pare că n-a funcționat, de fapt :))
După vreo 8 ședințe private, am trecut la orele de grup, cu Alex. Am avut parte de cea mai mare răbdare și blândețe din partea ambilor antrenori, plus multe încurajări, așa că sentimentul de disperare când eram în apa mirosind a clor s-a diminuat treptat.
Cel mai nasol moment a fost când a venit vremea să renunț la plută.
În încercările mele de a înota „cu mâinile goale”, m-a copleșit un plâns din tot corpul și tot sufletul, că nici eu n-am știut ce e cu mine. O frică primitivă. Cred că în mintea mea încă mi se părea imposibil ca apa să mă țină la suprafață pur și simplu, chiar și cu mișcările potrivite.
La ora următoare am reușit să înot fără plută.
Deci… gata?
Mă întreabă uneori oamenii “Gata, ai învățat să înoți?” Iar eu stau pe gânduri și nu știu ce să le răspund. Am învățat, dar deocamdată mă încumet doar în locuri cu adâncime mică, unde pot să ating fundul bazinului cu picioarele. Nu știu dacă o să trec vreodată la următorul nivel sau dacă da, când va fi asta.
Amân acest articol de mult timp, pentru că mi-am dorit să-l scriu atunci când o să reușesc să înot fără probleme, indiferent de cât de adâncă e apa. N-am ajuns acolo și totuși am decis să pun experiența asta pe blog.
E ușor să povestești despre fears & fuck-ups după ce le-ai depășit, când ai ajuns într-un loc călduț, frumos, sigur. Însă puțini amintesc despre ele pe parcurs, după ce au făcut doar un mic pas, dar obiectivul/ visul e încă departe. Micile victorii nu sunt spectaculoase. Dar eu cred că merită oricum sărbătorite. Pentru că altfel ai impresia că reușita aceea „finală” s-a produs lin, fără niciun efort, sau că e nevoie de reușite mărețe ca să ai încredere în tine. Și de cele mai multe ori nu e așa.
Ce vreau să zic e că de la teama de a intra singură într-un bazin de 1,40 m am ajuns să pot să intru în apă fără să simt panică. Apoi am reușit să înot lejer cu plută și lăbuțe, înghițind o cantitate rezonabilă de apă. Apoi am înotat fără plută și, într-un final, am renunțat și la lăbuțe (de când le-am dat jos, n-am vrut să mai știu de ele, indiferent de gradul de oboseală).
Acum mă simt în largul meu când înot craul, ca un fel de Superman. Când cobor scările spre bazin, asociez mirosul de clor cu aventură, în loc de teamă. Nu mai sar 2 metri în sus când mă ating întâmplător de cineva în apă. Înot pe spate doar când sunt doar eu pe culoar (dimineața am uneori norocul ăsta). “Broscuță”/ bras nu s-a legat de mine, oricât de simplu vi se pare vouă, ăstora care deja știți să înotați așa 😛 Oricum, comparând cu groaza de la început, pentru mine e un progres ENORM.
Înotul îmi prinde tare bine când trebuie să iau pauze de la alergare din cauză de accidentări, pentru că e blând cu articulațiile mele traumatizate de asfalt. De fapt, acesta a și fost unul dintre motivele pentru care mi-am dorit să explorez activitatea asta, ca să am o alternativă la alergare. Însă între timp am inclus înotul în mișcarea săptămânală, alături de alergare și cred că e o alegere foarte bună.
