După ce în 2017 am gustat pentru prima dată din atmosfera EcoMarathon, anul acesta am revenit la Moieciu pentru cele 3 bucle ale trifoiului maratonist. M-am simțit mult mai relaxată, cred că și mai încrezătoare, deși n-am pornit cu ambiții de timp, ci doar cu dorința de a mă simți bine.

Adevărul e că sunt niște peisaje de poveste în zona asta, iar faptul de a alerga pe un traseu divers, scăldat în verdeață și aer curat, e binevenit pentru o alergătoare de asfalt ca mine. 

Dimineața cursei a început caldă și luminoasă, cu zumzăiala din fața Casei de Cultură din Moieciu, asediată de alergători colorați. Spre deosebire de anul trecut, când a fost înnorat, acum am avut parte de soare la maxim. Cam mult soare, chiar.

La start am încercat să-mi temperez pornirea prea în forță și să nu mă las furată de valul de alergători. Cei 3 km de asfalt s-au scurs repede sub picioarele mele (recunosc, abia așteptam micul pod de peste râu ca să-mi mai trag un pic sufletul :)) După ce am trecut podețul a început adevărata distracție: urcarea prin pădure, în șir indian, cu unii alergători mai energici depășind prin decor. 

Nu mai țineam minte traseul, ce știam sigur e că la finalul primei bucle era o coborâre abruptă și urâtă, de genul cărora îmi pun de fiecare dată picioarele la grea încercare. Până acolo însă m-am bucurat de priveliște, de zburdatul pe pământ, printre/pe rădăcini și pietre și, MAI ALES, de bunătățile de la punctele de alimentare. Am profitat cu poftă de combinația banane + cașcaval + curmale, care a făcut minuni pentru stomacul și moralul meu (salivez în timp ce scriu asta…).

Deja se făcuse cald și regretam că nu mi-am luat pantalonii scurți, dar măcar aveam șapca. Noroc că din când în când adia vântul, care a făcut mai suportabilă alergarea.

Am zis alergare? Mda, a fost și alergare, dar urcările le-am parcurs la pas, cu transpirația șiroind și cu gândul la aleile confortabile din parc. Mă întreba cineva dacă prefer asfaltul/platul sau muntele, iar răspunsul meu a fost: “Asfaltul când alerg la munte, muntele când alerg pe asfalt :))”. Oricum, peisajele de munte nu se compară cu nimic, a fi în mijlocul naturii, fără betoane, îmi dă un sentiment de libertate incredibil.

Am avut suficientă energie cât să alerg pe mare parte din porțiunile (aproape) plate, amăgindu-mă cu peticele de umbră sau cu speranța unei coborâri mai moderate. Au fost și din alea, de-am simțit că-mi iau zborul cu picioarele curgând libere pe pământ sau iarbă, dar au venit și pante groaznic de înclinate, pe care am pierdut o grămadă de timp și am câștigat în schimb dureri prin coapse.

Din cauză că era atât de cald și uscat, praful se ridica în jurul alergătorilor ca în Vestul Sălbatic și am simțit cum treptat se depune pe mine un strat subțire de pulbere, care a făcut pereche perfectă cu transpirația. Nu mai zic de bronzul cu urmele tricoului, deliciul acestei ediții EcoMarathon…

Traseul mi s-a părut foarte bine marcat și în plus presărat cu mulți fotografi, voluntari, turiști și încurajatori. Aceeași atmosferă de sărbătoare pentru care EcoMarathon Moieciu este atât de vestit.

Am prins curaj pe coborâri de-abia pe bucla a treia, spre final, când am reușit să neglijez cu brio bășicile și protestul mușchilor de la picioare.

Indicatorul de 1 km până la finiș nu m-a încălzit prea tare, pentru că știam cât de infinite pot părea ultimele porțiuni din curse. Mai ales când sunt – ați ghicit – în coborâre abruptă, așa cum a fost cazul la Moieciu.

Într-un final, am lăsat în urmă cei 42 km ai maratonului și am revenit pe asfalt, într-o mare de încurajări zâmbitoare, îndreptându-mă spre finiș și nevenindu-mi să cred că s-a terminat. Cu bine, fără nicio căzătură.

Rezultatul nu a fost neapărat spectaculos – 6 ore și 14 minute, cu 10 minute mai bine ca anul trecut (locul 27 din 112 de alergătoare). Deși puteam să jur că am tras mult mai tare :))

După ce am mai băgat o porție de cașcaval în cinstea finișului, am purces la devorat pastele oferite de organizatori, care, evident, mi s-au părut cea mai grozavă mâncare din viața mea. La ce foame aveam, era și greu să fie altfel.

Surpriza surprizelor a fost că a doua zi după cursă am putut să merg și să cobor scări fără mari probleme, semn că antrenamentul de la Maratonul Brașov, cu 2 săptămâni înainte, a prins tare bine.

Înghesuială la start?

Am citit multe comentarii despre startul înghesuit din cauza numărului mare de participanți și despre propunerea de a se face starturi diferite pentru cros și maraton. M-am gândit cum mi s-a părut mie atmosfera de la start și nu pot să zic că am suferit din cauza aglomerației.

Sunt de acord că e mică tare curtea școlii de unde se dă startul, iar participanții sunt mulți. Cred că e foarte bine ca alergătorii să vină cu propuneri de îmbunătățire a curselor și să împărtășească experiențele lor, atât pozitive, cât și negative.

Dar poate că startul ăsta înghesuit de la Eco e o provocare. O provocare la un pic mai multă răbdare, respect, civilizație, responsabilitate. Atât la alergări, cât și în viață.

Ce-ar fi să facem și noi, fiecare alergător în parte, ce ne stă în putere ca să trăim cursa asta ca pe o sărbătoare și nu ca un motiv de nervi? Dau doar câteva exemple:

• Dacă te-ai înscris la cursă doar ca să te bucuri de peisaj în timp ce mergi la pas și faci fotografii pe traseu, nu e cazul ca la start să le sufli în ceafă elitelor; stai mai în spate (dacă există sectoare alocate pe timp, respectă-le). La fel, dacă e prima ta cursă montană, poate vrei să pornești lejer, nu să fii depășit la fiecare minut de alergători rapizi.
• Am senzația că unii uită că sunt la un eveniment sportiv și se cred în trafic, într-un oraș aglomerat și sufocat (nu dăm nume). Ca la semafor, când șoferii încep să claxoneze enervați că s-a făcut verde de o milisecundă și cei din față încă n-au pornit. Probabil că la orice cursă sunt alergători lenți care se așază prea în față. Însă înghesuiala nu va dura mult, iar în curând vei avea doar pentru tine potecile alea faine și sigur vei recupera cele câteva secunde de la start. So chill! Nu e cazul să îmbrâncești lumea, poți să depășești civilizat. Dacă nu ai răbdare, găsești și curse montane cu mai puțini participanți, unde cu siguranță nu vei suferi de aglomerație.
• Grijă mare cu bețele alea, mai ales când nu (știi să) le folosești. Nu e deloc cool să te joci de-a Vlad Țepeș cu cei din spatele tău…
• Păstrează ceva distanță față de cel care aleargă/ merge înaintea ta (în special când ai de-a face cu un Țepeș wanna be, cum ziceam mai sus).
• Aruncă paharele și ambalajele numai la punctele de hidratare, nu pe oriunde prin pădure. Ursul are altă treabă decât să strângă după tine.

Personal, apreciez mult atitudinea organizatorilor care pun suflet în concursul ăsta și își fac treaba cât de bine pot, în limitele impuse de logistică, trafic rutier, regulamente etc. EcoMarathon mi se pare o cursă corectă ca raport calitate-preț, ținând cont de kit, condiții de desfășurare, atmosferă, zonă și puncte de alimentare. 

Foarte probabil că voi reveni la Moieciu și pentru ediția aniversară de anul viitor. Măcar să-mi iau revanșa pe coborârile alea.