Pentru că anul acesta zăpada și-a făcut simțită prezența masiv în martie, Duatlonul de la Buftea s-a mutat tocmai la final de aprilie, în preajma unui weekend prelungit (pentru unii). Totuși, locul de start de pe malul lacului era animat sâmbătă dimineața, când am ajuns la Buftea. Se făceau ultimele pregătiri la biciclete, mai un umflat de roți, mai o alergare de încălzire, mai un stat la povești…

Colega cu care mă înscrisesem inițial la ștafetă feminin n-a mai putut să vină, așa că m-am orientat spre ștafetă mixt, ca anul trecut, eu ocupându-mă de alergare, iar partenerul meu, de bicicletă. Am fost plăcut surprinsă că organizatorii au acceptat rapid schimbarea cu 3 zile înainte de competiție, fără să pretindă vreo taxă de transfer sau mai știu eu ce.

Startul pentru probele de individual și de ștafete a fost în același timp, la ora 11:00.

Și plecăm. Încep să alerg în ritm cu cei de pe lângă mine, fiind depășită din când în când. Totul bine și frumos, mă simt plină de energie și mi se pare că alerg ușor, sprinten, fără efort. Privind la ceilalți, parcă sunt pe o barcă legănată plăcut de valuri, asta e senzația. 

Când mă uit la ceas după 1 km mă apucă amețeala. 4:22. Ca să ne-nțelegem, eu în mod obișnuit, la antrenamentele din parc, alerg cu 5:30-6:00 min/km, așa că viteza asta mi s-a părut un pic exagerată, chiar și pentru o distanță scurtă (prima tură de alergare avea sub 5 km). Cred că s-a speriat și ceasul, n-a mai prins el așa viteză :))

Evident că energia s-a dus treptat, am început să respir mai greu, însă tot am menținut o viteză mai mult decât mulțumitoare pentru mine, profitând și de coborârea ușoară. Am fost așa concentrată pe respirație și atentă să nu mă împiedic, că n-am conștientizat mare lucru în jurul meu. Habar n-am ce era pe masa de la punctul de alimentare, dacă s-au făcut fotografii sau dacă mi-a fost cald sau frig pe traseu.

După 21 de minute am terminat cei 4,5 km, am pasat cipul partenerului, apoi m-am dus să-mi trag sufletul la o banană și un pahar cu apă (de fapt, mai multe). Știam că am cel puțin 30 de minute de pauză, cât timp a parcurs el cei 20 km pe biclă (pe un drum cam accidentat și bătut de vânt, din ce am înțeles).

Între timp, am prins finișul primilor concurenți de la individual – câștigătorii. A fost luptă până pe ultimii metri, iar diferența dintre primele două locuri la masculin a fost de câteva secunde. Și în timp ce mă miram eu ce tare trebuie să fii ca să alergi și să pedalezi singur și să ai un rezultat mai bun decât o echipă de doi oameni, văd că-mi vine biciclistul în goană.

Am luat cipul și am zburat, iar de data asta n-am mai avut nicio reținere să dau drumul la picioare și la plămâni, așa că cei 2,65 km i-am făcut cu 4:29 min/km. Cu o respirație mai gravă și mai profundă, ce-i drept 😀

Foto: Furculesteanu Pontelli Daniel

La finiș am primit medalia în formă de stea (interesantă alegere, n-am mai văzut forma asta la alte competiții), apoi m-am retras pe iarbă, la soare, alături de alți concurenți și susținători. Mi-a plăcut atmosfera tihnită, relaxată, cu voie bună cât cuprinde. Un fel de 1 Mai în avans, cum s-ar zice, cu paste în loc de mici (că oricum nu sunt fană :D).

Dacă anul trecut, în aceeași formulă, am urcat pe locul 3, acum am fost pe lângă podium, adică pe minunatul loc 4 :)) Totuși, cu un timp mai bun, 1 oră și 10, față de 1 oră și 14. Rămăsesem cu impresia că erau mai multe echipe înscrise la ștafetă mixt, dar se pare că doar 13  astfel de echipe au rămas în București ca să participe la duatlon. Deci concurența n-a fost neapărat mai numeroasă, ci mai bine pregătită.

Toată experiența de la Duatlon Buftea mi-a dat o stare de bine, am simțit-o mai mult ca pe un festival în aer liber decât ca pe o cursă. Încă o confirmare că și alergările scurte pot fi plăcute, dacă sunt în compania potrivită.