Dacă în unele zone din Milano adie o atmosferă calmă, Piața Domului zumzăie de turiști, ghizi cu stegulețe, aparate foto și nelipsiții „comercianți” de brățări. Ca și alte locuri aglomerate din Milano, piața este împânzită de băieți vânjoși înarmați până-n dinți. Pentru senzația de siguranță, probabil.

Cu experiența lui de secole, domul privește toată agitația, oftează și rabdă în tăcere asaltul turiștilor.

Mi-am dorit mult să urc pe acoperișul domului, pentru panoramă, așa că mă documentasem de acasă cu privire la program și taxe.

Aici găsiți toate detaliile, există și bilete care combină mai multe atracții legate de dom. Eu am ales biletul de 9 euro, doar pentru acces la terasă, pe scări. Cam mult, așa-i, însă când sunt în vacanță și vreau să-mi fac o bucurie, parcă banii au altă valoare. Se poate ajunge sus și cu liftul, caz în care un bilet la preț întreg e 13 euro.

Nu-mi luasem bilet online, așa că iată-mă într-o dimineață târzie în Piața Domului, îndreptându-mă curajoasă spre casa de bilete.  

Am intrat acolo, mi s-a dat un bon de ordine și am fost direcționată spre ghișeele de unde se cumpără bilete, aflate chiar în magazinul cu suveniruri. Pentru că în zecile de minute în care aștepți să-ți vină rândul, cu ochii la monitoarele unde se afișează numerele bonurilor, poate te tentează vreun dom în mininatură, o geantă sau un carnețel. Nu era foarte aglomerat, însă tot am așteptat vreo 10-15 minute.

Mi-am luat biletul, fericită, apoi am zburdat spre dom, gândindu-mă că pobabil nu e multă lume la coadă la urcat pe scări. Doar nu e sezon turistic, iar cei mai mulți probabil că se înghesuie să vadă interiorul, nu se cocoață pe acoperiș.

Ei bine, în fața mea se întindea o coadă respectabilă de turiști, așteptând răbdători să le vină rândul la control. Da, înainte să urci în dom, un domn te “mângâie” cu un aparat manual de scanat, iar altul se uită prin geantă/ rucsac, în caz că ai așa ceva.

Toată distracția asta, de la cumpărat bilet până la așteptat la accesul spre scări, a durat cam o oră 😀 Mi-a venit în sfârșit rândul să urc spre acoperișul domului. Nu sunt multe trepte, în comparație cu alte obiective turistice de acest fel, așa că am ajuns destul de repede la prima zonă de acoperișuri, un labirint de dantelării gotice, roase de vreme, dar privind mândre spre oraș.

Am urcat apoi chiar pe acoperiș, cucerit deja de turiști, dar și de o echipă de filmare ocupată să ia cele mai bune cadre cu panorama.

Brusc, mi-am dat seama că a meritat ora de așteptare ca să fiu aici, să mă bată vântul și soarele la înălțime, în timp ce mă uit cu gura căscată la clădirile din depărtare. Am remarcat imediat zgârie-norii din nordul orașului, o gașcă de blocuri moderne ce se afișează în spatele clădirilor istorice din centru (prima fotografie din articol, preferata mea).

Era așa un murmur plăcut, în toate limbile lumii, că aș fi stat acolo mult și bine, ascultând melodia asta urbană punctată de declanșatoarele aparatelor foto. De jos, din piață, răzbătea muzica veselă a unor cântăreți stradali, deci repertoriu complet pentru o infuzie de bună dispoziție.

Domul trece printr-un program de restaurare, ocazie cu care poți să adopți o fleșă (unul din turnulețele acelea subțiri) și să contribui la repararea ei printr-o donație, iar în schimb ți se inscripționează numele pe ea. Un mod de a rămâne în istorie, cum s-ar zice 🙂

Chestia aia ciudată, închisă la culoare, care răsare ca o ciupercă, e Torre Velasca, un turn considerat de unii printre cele mai urâte din lume (mă abțin cu privire la topurile astea…). Cu silueta sa deloc elegantă, face notă discordantă față de construcțiile din jur: arată ca și cum ar fi aterizat direct din vechiul Berlin de Est în mijlocul unui grup de clădiri cochete. Cu toate astea, mi-ar fi plăcut să mă cocoț și pe-acolo, am înțeles că se poate vizita. Însă m-am resemnat, n-a mai încăput în program.

Am coborât din dom un pic amețită de priveliște (sau poate de foame? :D) și am continuat periplul prin Milano, cu gândul că uneori merită să ai răbdare și să stai la coadă.

Sunt convinsă că mai sunt o grămadă de alte locuri faine de vizitat în Milano, pe lângă cele pe care le-am văzut. Însă am renunțat la FOMO-ul turistic și sunt fericită că am reușit să am o vacanță tihnită, nu o cursă contratimp în care e musai să văd TOTUL. Pentru că nu e 🙂