O pană la mașină, un genunchi cu „franjuri” și o dorință îndeplinită. A fost plin de emoții maratonul Ciucaș X3, dar totul e bine când se termină cu bine, nu-i așa?

Am așteptat Ciucașul cu mai multă nerăbdare decât orice altă cursă. Nu știu dacă asta se datorează organizării de nota 10, peisajelor superbe, traseului variat sau pur și simplu atmosferei magice de la Cheia, din weekendul cursei. Însă după experiența de anul trecut am vrut musai să particip din nou, tot la proba de maraton. Nu obișnuiesc să-mi stabilesc obiective de timp înainte de curse, dar acum mi-am dorit mult să scad sub 6 ore.

Dimineața cursei a debutat cum nu se poate mai “bine”: o pană serioasă la mașina în care mă aflam, chiar când ieșeam pe poarta pensiunii și aveam de mers vreo 12 km până la locul startului. După agitația de rigoare și un ajutor prețios din partea oamenilor cunoscuți și străini, am reușit să ajungem la start în timp util.

Start determinat

La 10:30 a început cursa și pentru noi, maratoniștii, după ce cu jumătate de oră înainte plecaseră cei de la semi. Ultramaratoniștii alergau deja de o bună bucată de timp, ei având startul la 6.

Am trecut pe sub poarta de start cu dorința puternică de a alerga cât de bine pot și totul a mers brici primii câțiva kilometri. Am plutit pe coborâri de m-am mirat și eu de curajul meu, urcările nu m-au terminat așa tare, iar starea de spirit era cum nu se poate mai bună. Unde mai pui că vremea era perfectă de alergare, cu soare prietenos sus pe cer. 

Entuziasm domolit

Tocmai când mă umflam în pene în sinea mea, buf! mă trezesc că îmbrățișez pietrele de pe jos. Nu, nu pe vreo coborâre abruptă sau pe vreo porțiune bolovănoasă. Nu, eu m-am împiedicat cu succes de o piatră pe un drum aproape drept, lat, din ăla pe care se poate merge și cu mașina.

Au sărit alergătorii din jur să mă ajute, să mă întrebe dacă sunt bine și am nevoie de ceva (mulțumesc!), însă eu m-am scuturat repede, am zis că nu și am pornit din nou alergarea. N-am făcut câțiva pași, că am căzut din nou. De data asta a fost nevoie să mă opresc și să evaluez pagubele, înconjurată din nou de alergătorii inimoși (mulțumesc, MULȚUMESC!). Pietrele îmi avariaseră un genunchi, însă doar la piele și cărniță, nu am făcut vreo luxație sau altceva. Noroc că aveam mănuși cu protecție, altfel și palmele ar fi avut aceași soartă.

Am improvizat un pansament cu două șervețele primite și am tras jambiera de compresie deasupra. M-am cam speriat și, deși nu mă durea nimic, am avansat cu prudență și cu elanul tăiat până la zero. Băi frate, tocmai când mă simt și eu în formă, iar vremea e perfectă, se întâmplă asta! De-acum, obiectivul era să ajung la finiș cu amândoi genunchii. Am încercat să nu îndoi prea mult piciorul; cam greu, având în vedere că urmau alte urcări și coborâri. Plus că la bucata de traseu prin nisip am călcat din plin în apă și noroi, ca să fie tacâmul complet.

Tot timpul ăsta mă uitam cu un pic de invidie la picioarele celor dinaintea mea și mă gândeam ce noroc pe ei că nu s-au împiedicat și o să termine cursa întregi. Nu m-am oprit să fac poze, am preferat să rămân conectată la traseu (și să fiu mai atentă pe unde calc).

Din nou energizată

Treptat, am început să alerg/merg mai relaxat, deși mă opream din 100 în 100 de metri ca să-mi mai trag jambiera. Chiar și așa, drumul până la Cabana Ciucaș nu mi s-a părut atât lung ca anul trecut, chiar dacă rămăsesem fără apă, dar tot m-am bucurat ca un copil când am zărit silueta complexului. De fapt, entuziasmul a fost pentru punctul de alimentare, unde am găsit un adevărat ospăț cu fructe, dulciuri, covrigei, alune, suc, apă, de nu-mi mai venea să plec.

M-am rupt într-un final de masa cu bunătăți, după ce am înfulecat banane, pere și piersici de parcă ar fi fost sfârșitul lumii. Mi-am făcut curaj și am luat-o pe urcușul spre vârf, printre pietrele masive, încercând să-mi menajez pe cât posibil genunchiul cu buba. Partea simpatică a fost că bidonul din rucsac se înclina mai mult decât trebuie la mersul meu cocoșat de urcare, deci apa mi s-a prelins într-o veselie pe spate. Bineînțeles, dacă aș fi intenționat asta, n-aș fi reușit să-l fac să curgă așa nici într-o mie de ani.

Doamne, ce frumos e peisajul! Stâncile mari ale Ciucașului, înconjurate de verdeață, în jur munții acoperiți de brazi la fel de verzi, iar deasupra albastru și nori pufoși. O senzație de pace și libertate cu care rar mă întâlnesc. Și în timp ce admiram eu peisajul așa, filosofic, se pornește un vânt de am zis că-mi iau zborul. Cerul a rămas senin, însă totul fremăta în jur.

Am ajuns în vârf, unde mi s-a bifat numărul, apoi am coborât cu ochii pe jumătate închiși, ținându-mi bine șapca. Bineînțeles că, înlăcrimată de la vânt, am rătăcit drumul și a trebuit să mă întorc la “calea cea bună” pe niște coclauri cu ierburi stufoase. M-am uitat în jur, mirată că nu văd alți alergători, dar până la urmă am dat peste marcaj și mi-am dat seama că asta e, am rămas sigură, eu cu drumul și cu turiștii aflați la plimbare, unii încurajându-mă, alții doar uitându-se mirați.

Deja îmi revenisem, eram cu gura la urechi și cu adrenalina la maxim, ba chiar am prins viteză țopăind pe tăpșanele de iarbă. M-am mai oprit o tură pe la punctul de revitalizare de la cabană, apoi am plecat cu un nod în gât la vale, știind că urmează partea cea mai nasoală a traseului, aia cu traverse și pietriș, care în situația mea cu atât mai mult nu era o porțiune fericită. Surpriză! Nu a mai fost așa rău. Țin minte că anul trecut nu puteam nici să stau în picioare, iar acum am înaintat încet, dar sigur. Nu atât de repede precum aș fi vrut, cu ceva emoții, însă nu m-am mai codit să-mi las picioarele să-și facă treaba.

Într-un final, am reintrat în pădure, cu porțiuni de urcat + coborât, pe care m-am târât cu gândul că ce-a fost greu a trecut. Am trecut și pe lângă o turmă de oi, însă ciobanii erau prin zonă și câinii n-au avut nimic de comentat la trecerea noastră, a alergătorilor.

Nu mi-a venit să cred când am ajuns la Cabana Silva, un alt punct de alimentare, unde voluntarii voioși încă strigau încurajări. Spre rușinea mea, nu le-am aruncat nicio privire, fiind prea ocupată să-mi îndes piersici în gură 😀 și să mă uit pe unde merg, ca să nu cad și a treia oară. Dar v-am auzit și vă mulțumesc!

Să fie oare posibil?

M-am uitat timidă la ceas și mi-am dat seama că sunt sub 6 ore, cu tot timpul pierdut din cauza loviturii. Brusc, a reînflorit gândul că aș putea să mă încadrez în timpul dorit. Prea frumos să fie adevărat? Hai să vedem ce putem face. În plus, vestea că mai am doar 4-5 km până la finiș mi-a dat o super-energie (sau poate era de la gelul ăla?), așa că am băgat viteză. Nu, pe bune, chiar am alergat repede, ținându-mă după un domn cu zvâc la picioare, ce o tulise într-un mare fel.

Ultimele sute de metri s-au topit și în față mi-a apărut poarta de finiș, cu puzderie de oameni în jur și cu dorința îndeplinită plutind în aer. Am terminat cei 39 km în 5 ore 50 minute, locul 8 la categoria de vârstă.

Câteva cuvinte despre organizare și kit

Kitul m-a surprins plăcut și de data asta cu șosetele tehnice, fluierul portocaliu și magnetul cu mesaj inspirat. Optasem și pentru un tricou cu mânecă lungă și mi-a părut bine, arată fain, iar materialul e de calitate.

Un mare Bravo! organizatorilor pentru ideea de a reduce cantitatea de pahare de unică folosință la start/finiș. Inițial, când am citit pe site că vom primi pahare reutilizabile, mă așteptam la un pahar obișnuit din carton plastifiat și chiar mă întrebam unde să mai aibă și ăla loc. Ei bine, paharele s-au dovedit a fi un fel de recipiente-punguțe piabile, ușor de transportat. Se pot (re)folosi la curse, dar și la drumeții. 

Poate că ar fi trebuit să încep acest articol cu MULȚUMIRI, pentru că 9 septembrie 2017 a fost o zi cu sute de motive pentru a le rosti. Recunoscătoare pentru:

• Traseul de poveste, cu priveliște spectaculoasă și provocări pe toate gusturile, de la poteci prin pădure sau pe pietriș până la cățărat pe bolovani.
• Voluntarii care au făcut cursa mai ușoară și mai plăcută, clopoțind și strigându-ne încurajări.
• Bunătățile variate de la punctele de alimentare, roșiile cu brânză de la final și pastele delicioase (a meritat să stau la coadă pentru ele).

• Mâinile harnice care au tăiat fructe, au refăcut proviziile de pe mese și au turnat apă la punctele de revitalizare.
• Zâmbetele de la start și finiș.
• Alergătorii inimoși care s-au oprit să mă ajute cu genunchiul.
• Melodia genială de la start, atât de potrivită cursei :)) “All day, all night… Johnny, la gente esta muy loca”.
• Echipa de organizare, care a făcut și anul acesta o treabă excelentă.
• Fără legătură cu alergarea, oamenilor cunoscuți și străini care ne-au ajutat cu pana de la mașină 🙂 

Într-adevăr, ASTĂZI este o zi minunată.

Dragă Ciucaș X3, ne revedem la anul.