Dacă la ultima vizită în Brașov am ratat urcarea pe Tâmpa, de data asta m-am dus acolo chitită să urc pe jos dealul înverzit al orașului. But first, lunch!

Am poposit la Bistro de l’Arte, pe care l-am găsit bazându-mă doar pe amintirile de la prima mea vizită aici. Tot de atunci datează și dorința de a mă întoarce, pentru a mă înfrupta din bunătățile grozave cu iz tradițional-local, dar și internațional. Meniul bistroului nu e foarte stufos, și totuși mi-a fost greu să mă decid.

Am început cu o supă de ardei, apoi am plusat cu o salată cu roșii și brânză grasă – ceva simplu, la prima vedere. De fapt, mi s-a așezat în față o ditamai farfuria cu două felii zdravene de pâine unse cu usturoi, un pat de salată verde cu multe roșii coapte, strălucind de ulei, și ditamai bucățile de brânză albă, deasupra cărora se odihneau ardei copți tăiați fâștii. Și niște măsline negre alături, pentru variație la culoare. 

Contrar aparențelor și a denumirii de “salată”, m-am foarte săturat; bănuiesc că și datorită pâinii, pe care o mănânc doar la ocazii speciale, cum e cea de față.

Pe străduța liniștită treceau din când în când oameni, însă nu era foarte aglomerat (am ajuns acolo într-o miercuri), așa că m-am bucurat de prânz în cel mai pur stil ardelenesc.

Cu rezervele de energie încărcate, am pornit în sfârșit la drum spre Tâmpa. Cu ajutorul lui Google și al indicatoarelor turistice, am ajuns la telecabină și de acolo am luat-o pe traseul cu serpentine (triunghi roșu) ce urcă până în vârf, la literele evidențiate pe pătura de verdeață.

Drumul durează o oră, o oră și jumătate și ține pe o potecă accesibilă, scufundată în pădure și acompaniată de ciripit de păsărele. Din când în când, de sub frunze se ivea câte un șoricel vioi. La un moment dat, am văzut chiar un alergător urcând în forță. Îmi imaginez că e minunat să ai în oraș un astfel de loc pentru antrenamente cu diferență de nivel.

Într-un final, am ajuns sus și am putut admira Brașovul de la înălțime: o priveliște de milioane, cu acoperișuri roșcate și pâlcuri de copaci, printre care e ușor de găsit Piața Sfatului.

La coborâre am ales celălalt traseu, treptele lui Gabony (triunghi galben), ocazie cu care am admirat și zona din spatele Tâmpei, cu un cartier de blocuri noi (sau cel puțin așa par de sus :D) și multă pădure.

Treptele s-au dovedit a fi în realitate un drum cu multe pietre și bolovani, care mi s-a părut mai greu de parcus decât cel cu serpentine. Au apărut și scările, la un moment dat, însă majoritatea erau abrupte pentru gustul meu – noroc cu balustrada. Distanța e aceeași, în jur de o oră.

Nu se putea o vizită la Brașov fără promenada pe strada Republicii, unde terasele și restaurantele își așteptau turiștii la masă, la adăpostul clădirilor șic.

Scurtă și la obiect, revederea cu Brașovul mi-a lăsat un gust tare plăcut. Pe lângă cel de usturoi de la salata cu roșii.