“Prietena mea genială” – Elena Ferrante
În ultima vreme, dădeam de cartea asta peste tot: recomandările prietenilor, recenzii pe bloguri, ba am văzut-o și la cititorii din metrou. Așa că iată-mă cu ea în brațe într-o seară, gata s-o devorez din scoarță-n scoarță. Primele 50-60 de pagini au fost o mare dezamăgire. Am lăsat-o deoparte câteva zile, am luat în calcul posibilitatea de a renunța. Dar n-am făcut-o. M-am reapucat de ea și am dat-o gata într-un weekend, de data asta fără să mă pot opri, curioasă și vrăjită de ce se întâmplă.
Sunt multe personaje și familii, dar la începutul cărții găsești o listă cu toate, așa că e ușor să revii să vezi cine ce e. În prim plan se află prietenia dintre Lila și Elena, a căror evoluție este urmărită din copilărie la adolescență, apoi la maturitate (în următoarele cărți). Autoarea povestește calm chiar când faptele se precipită și devin violente. Lucru care se întâmplă destul de des, căci acțiunea are loc în anii 50, într-un cartier sărac din Napoli, unde bătaia, scandalurile și răzbunările sunt la ordinea zilei. Chiar și așa, după această lectură mi s-a făcut un dor nebun de Italia, de coasta Amalfi și de dialectele încâlcite de-acolo. Abia aștept să devorez “Povestea noului nume”, continuarea de la “Prietena mea genială”, care e prima dintr-o serie de patru cărți!
Ah, iar cartea m-a dus cu gândul la “Enigma Otiliei”, pe care mi-am propus s-o recitesc după aproape 15 ani 🙂
“Casa de lângă lac” și “Orele îndepărtate” – Kate Morton
O să încep prin a spune că în “Orele îndepărtate” se bea mult ceai. Și nu orice fel de ceai, ci Darjeeling 🙂
Despre cărțile lui Kate Morton am mai scris. Fiind extrem de similare ca scenariu și stil, dacă-ți place una din ele foarte mult, sunt șanse mari să-ți placă și restul (la mine așa s-a întâmplat). De curând am făcut rost de ultimele două pe care nu le citisem și le-am dat gata cât ai clipi. Misterele se țin lanț și de data asta, iar poveștile sunt țesute treptat, uneori într-un ritm prea lent pentru gustul meu, însă cu același deznodământ neașteptat. Sunt niște lecturi ușurele și relaxante, chiar dacă atmosfera devine încărcată în anumite pasaje (în ambele cărți am regăsit laitmotivul războiului și al efectelor sale asupra foștilor luptători).
“Cel care mă așteaptă” – Parinoush Saniee
Mă așteptam să fie o carte controversată, având în vedere că este scrisă de o femeie și vorbește despre statutul femeilor în societatea iraniană într-o perioadă tulbure. Cred că e greu să nu te indignezi din cauza contextului cultural foarte dur și a apăsării destinului, care calcă în picioare dorințele și aspirațiile lui Masumeth, eroina cărții. Cumva, ea reușește să răzbată, să o ia de la capăt de nenumărate ori, cu ambiție și iubire, făcând tot felul de sacrificii pentru copiii ei.
Concluzia mea după ce am citit această carte este că “modernizarea” nu are un efect profund asupra mentalităților, care își păstrează forța, cel puțin pe termen scurt și mediu. Renunțarea la un obiect de vestimentație tradițional sau adoptarea stilului de viață occidental nu aduce de la sine empatie și toleranță. Și din păcate nu cred că se întâmplă doar în Iran.
Tu ce-ai mai citit fain în ultima vreme?
