În ultimele seri și weekenduri, tot ce mi-am dorit a fost să mă scurg pe sub pătură cu o carte polițistă în brațe. Care habar n-am cum se numește, desigur. De ce să-mi bat capul cu astfel de detalii neesențiale, nu mai bine mă bucur pur și simplu de povestea antrenantă?
Nu știu cum se mobilizează unii să citească lecturi despre leadership, management sau cum să găsești sensul vieții, că mie nu-mi iese nici pace! Tânjesc așa tare după cărți ușurele și relaxante, că simplul fapt de a mă gândi la o carte “complexă” mă face să aleg alternativa unui ecran luminos, adică tv sau pierdut vremea pe Youtube. Din fericire, există și lecturi mai lejere și, tot din fericire, nu-mi (mai) impune nimeni să citesc anumite titluri.
Am început să văd cititul din ce în ce mai mult ca pe o plăcere și din ce în ce mai puțin ca pe un mod de a învăța ceva concret, folositor și inteligent. Nu știu dacă-i bine sau rău sau dacă asta chiar contează, însă sunt într-o perioadă când cititul e doar despre ce am chef, nu despre liste cu ce “ar trebui”. Cred în continuare că poți învăța o grămadă de lucruri din cărți, doar că lectura poate fi și just for fun. Nu știu cât va mai dura perioada asta, dar deocamdată e bine.
Mă rog, ce voiam de fapt să zic este că nu avem de ce să ne simțim prost pentru ceea ce citim, indiferent că-i vorba de Coelho, basme asiatice sau romane cu vampiri.
Foarte frumos ai scris, transmiti o stare.
Hai, spune si cu ce titluri politiste ai stat sub patura. Poate ne inspiri si in aceasta privinta. Eu chiar sunt curioasa?
Mulțumesc! 🙂
Noroc că am notat titlurile :)) “Insula cărților” – George Arion (cam slăbuță), “Vacanța lui Maigret” – Georges Simenon, “Maigret și mortul” – Georges Simenon, Plus “Nu pleca” – Douglas Kennedy, care devine polițistă mai pe la final. Acum am la citit “Studio 69” – Liza Marklund. Enjoy!
Multumesc 🙂
De Simenon cel mai mult mi-a placut o poveste de dragoste, complet atipica: : “Trei camere in Manhatann”. N-as fi crezut ca un autor de romane politiste poate scrie asa ceva. O carte de neuitat.