Nu mai știu când am prins pasiunea asta pentru panorame și entuziasmul de a privi de la înălțime peisaje fel de fel, fie ele urbane, pline de verdeață, priveliști cu acoperișuri șic sau un haos de griuri. Ce știu însă e că acum le vânez cu pasiune prin toate destinațiile unde ajung. Și mi-au oferit o lecție pe care mi-ar plăcea să mi-o amintesc în momentele alea de “…now what?”

Uneori e nevoie să ne dăm un pas în spate ca să avem o privire de ansamblu asupra peisajului. Sau asupra vieții. Pixelii realității sunt obositori dacă îi privești mereu de aproape; în schimb, poate fi revelator să-ți vezi viața ca un călător admirând o panoramă. Detașat, cu răbdare și mirare, de la o înălțime confortabilă.

Drumul spre locul potrivit pentru a admira panorama nu e întotdeauna ușor. Uneori sunt multe trepte, alteori trebuie să te închizi în vreun lift îngust. Dar când ajungi acolo sus, merită. Așa cum merită să-ți iei inima-n dinți și să stai câteva minute cu tine, privindu-ți viața cum se desfășoară în fața ta, ca o panoramă cu sute de detalii. 

Așadar…

Dacă ai senzația că totul se desfășoară cu repeziciune și îți pierzi reperele, respiră, bea o cană cu apă și dă-te un pas în spate, ca să ai o privire de ansamblu mai bună.

Zoom out. 

Pune-te în pantofii de hoinar și urcă-te să observi panorama asupra vieții tale. Vezi în ce direcții sunt bulevardele, în ce parte își fac loc străzile înguste și cum arată clădirile speciale. Ce te atrage din priveliștea asta? Ce spațiu te face să vrei să mergi într-acolo? Care loc te inspiră? Îți face cu ochiul construcția aia ciudată sau turla cu vârf aurit?

Sau poate nu vrei să-ți pui întrebări. Poate vrei doar să stai și să admiri priveliștea în tăcere, ca să te reîncarci cu energie. Sau poate îți dorești să faci multe poze, ca să-ți amintești mereu de aceste momente liniștite.