Alergările montane au intrat în viața mea din curiozitate, pentru că îmi doream să schimb peisajul și să variez asfaltul atât de familiar. După un semi la Cindrel în 2015 și un maraton la Sinaia anul acesta, de curând am bifat o distanță intermediară, tot la înălțime: traseul de 30 km la Cozia Mountain Run.

Foto: Radu Cristi

Nu pot să zic că sunt fan alergări la munte, pentru că nu mă împac prea bine cu pantele. De fapt, antrenamentele de acest tip lipsesc cu desăvârșire din alergările mele urbane, desfășurate exclusiv pe plat. Totuși, asta nu m-a împiedicat să mă înscriu la traseul Cozia, de 30 km, diferență de nivel 1.750 m, despre care organizatorii spuneau: <<Treci prin “iad” dincolo de Mănăstirea Stănișoara pentru a descoperi “raiul” de pe Vârful Cozia>>. Habar n-am cum se calculează diferențele astea de nivel și cum se traduc ele în efort fizic, așa că nu mi-am bătut prea mult capul cu profilul traseului, care părea destul de abrupt. Nu-i problemă, am aflat mai târziu!

Ups and downs…

Dimineața cursei a fost una cu soare, dar nu în exces – o zi numai bună de alergat. Startul s-a dat din campingul Mănăstirii Turnu, înviorat de echipamente colorate și zâmbete. Ne-am îndreptat spre pădure, iar după câteva sute de metri ne-am mai răsfirat și a început și urcarea, despre care am avut impresia că nu se mai termină. Căutând acum în memorie, îmi dau seama că nu îmi amintesc mare lucru despre traseu, ci doar câteva bucăți mai… tragice :)) Însă ce știu cu siguranță e că muuulte porțiuni din cursă mi-au părut endless. 

Ne-am despărțit de alergătorii de la traseul Stănișoara la un punct de alimentare și a început (încă) o urcare de toată frumusețea. Cățărat pe bolovani, printre rădăcini, sărit peste trunchiuri doborâte, povârnișuri urcate cu ajutorul frânghiilor metalice. În unele zone, în lipsa adrenalinei cursei, probabil că nu m-aș fi încumetat să înaintez prea ușor. Însă acum n-am avut timp să mă gândesc dacă pot, dacă nu pot, dacă mi-e frică, dacă, dacă…. M-am mobilizat pur și simplu și am reușit să trec de obstacole mai repede decât aș fi crezut.

Când am ajuns pe vârful Cozia, după un urcuș pe pietre, am avut senzația că l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior, mai ales că la punctul de alimentare am găsit o mulțime de bunătăți (în contextul alergării, bunătățile sunt banane, mere și biscuiți :P). La panoramă m-am uitat în trecere, chiar dacă peisajul era superb, cu verdeață și vârfuri mândre de munte. Nu prea-mi vine să admir natura în timpul curselor, prefer să-mi păstrez concentrarea; nici nu reușesc să mă destind prea tare.

Foto: Bogdan Popa

Urcările mi s-au părut dificile, dar coborârea le-a întrecut. Mi-e foarte greu să cobor în viteză pentru că mi-e teamă să nu mă împiedic, iar frânele sunt destul de dureroase pentru mușchi, așa că la vale am încetinit destul de mult. Cu vreo câteva excepții, coborârea m-a chinuit mai tare decât urcarea.

Iluzii…

Trecusem de un punct de hidratare unde auzisem în treacăt că ar mai fi doar vreo 4 km, așa că am băgat alergare, după o bună porțiune de mers. M-a motivat un domn alături de care am prins un pic de viteză. Și ce bine a fost! Terenul nu era atât de accidentat și mi-a permis să sprintez, deși îmi simțeam genunchii de gelatină.

Se apropia un luminiș și eu îmi pregătisem deja zâmbetul de finish, când… pac! un alt punct de hidratare. Am crezut că nu văd bine. Mi-a fost frică să întreb „Cât mai e?”, iar după ce am băut vreo 2 pahare de apă rece și bună am înghițit în sec și am continuat traseul, care, surpriză! mi-a servit O NOUĂ URCARE. Nu mă așteptam la asta; mentalul meu era deja setat că alergarea se termină în curând. M-am mobilizat să urc încet-încet, cu mici pauze de respiro. “Cursele astea montane nu-s de mine…”, îmi ziceam, în timp ce simțeam picăturile de transpirație șiroind pe față.

Între timp, am rămas singură. Era așa liniște și bine în pădurea umbrită, cu câteva raze de soare, că până la urmă am reușit să storc câteva picături de energie să trec de agonia urcării. Traseul a fost foarte bine marcat, nu am avut niciun moment de “rătăcire”, deși mi s-a părut ciudat să nu am pe nimeni nici înainte, nici în urma mea.

Finalul

Până la urmă, după alte poteci parcurse cu nerăbdare, văd o voluntară lângă pancarta de 500m până la finish, mai alerg un pic în reluare, mai merg, iar mai alerg, apoi zăresc în sfârșiiiiiiiit zona de camping. Noroc că a fost vale, altfel aș fi trecut pe poartă ca melcul în vacanță.

Cronometrul era la 5h 11m, timp de care sunt foarte mulțumită, având în vedere lipsa antrenamentelor cu pante din “meniul” meu de alergare. Am fost pe locul 7 din 19 participante la categoria F 30-39 ani.

Cred că arătam cam chinuit la final, însă m-a revigorat pepenele pe care l-am mâncat cu toată fața, plimbându-mă de colo-colo printre ceilalți alergători, în căutarea unui petic de umbră.

A doua zi m-am trezit că am un pic de febră musculară și la brațe :)) probabil datorită folosirii tuturor celor patru membre pe anumit porțiuni foarte abrupte. Per total am scăpat ieftin, fără cine știe ce dureri, doar “tapetată” cu pâmânt și praf din cap până-n picioare 🙂

Despre kit

Nu judec o cursă după conținutul kitului, mai ales când banii din taxa de participare sunt donați către o cauză caritabilă, inițiativă care chiar merită lăudată. Însă mi-ar fi plăcut să am ca amintire de la alergarea asta faină măcar un tricou tehnic, nu unul de bumbac gros, de tip polo… În schimb, medalia tradițională mi s-a părut simpatică și sper să nu se facă bucăți printre celelalte medalii de metal. Oricum, după cursă am fost așa zen, că totul mi s-a părut minunat, iar cârcotelile au dispărut odată cu transpirația.

La Cozia nu știu dacă voi reveni, însă pofta de alergări montane nu a dispărut, deși alergările pe plat sunt în continuare favoritele mele 🙂