După vizita în suprinzătoarea Salina Turda, am pornit mai departe în compania picăturilor de ploaie spre o nouă destinaţie: Sighişoara. Mai fusesem aici acum mulţi ani – să tot fie vreo 13-14 –  dar am zis că nu strică o reîmprospătare a memoriei, mai ales că o plimbare printr-un loc cu aer medival e oricând binevenită.

În acea zi ploioasă de luni, am găsit Sighişoara tăcută şi pustie. Turnul cu ceas era închis, piaţetele – goale, restaurantele – adormite. Doar farmecul străduţelor pietruite şi al caselor cochete era la fel de proaspăt cum mi-l aminteam.

Am rătăcit un pic prin cotloane, am văzut Casa cu cerb şi Casa Vlad Dracul, apoi am urcat Scara acoperită (Scara şcolarilor). Pe lângă celebrul turn, scara asta era singura mea amintire de la vizita anterioară. Construită în secolul al XVII-lea, scara numără 175 de trepte şi are aspectul unui tunel, datorită acoperişului de lemn.

La capătul scărilor am dat peste “Şcoala din deal”, adică liceul „Josef Haltrich”, iar apoi am făcut cunoştinţă cu “Biserica din deal”, albă şi tăcută, vegheată de dansul picăturilor de ploaie. Sub bolta înaltă, am făcut turul interiorului, admirând cele câteva fresce şterse de timp, statuile şi cripta.

Când am ieşit, ploaia tot nu se oprise, dar asta nu m-a împiedicat să savurez şi  o mini-porţie de panormă. Desigur, mi-ar fi plăcut să văd împrejurimile din Turnul cu ceas, dar cum era închis, fiind luni, m-am adaptat 🙂

M-am bucurat să revăd o Sighişoara calmă şi somnoroasă, fără “machiajul turistic” pe care probabil că-l poartă în sezonul cald sau în perioada festivalului. Sinceră, nefardată, cu o naturaleţe nebănuită, Sighişoara mi-a amintit că orice moment e bun pentru a (re)descoperi un loc şi a-ţi clăti ochii cu un strop de frumuseţe.