Cum e să iei masa Pe Întuneric, în restaurantul unde îţi redescoperi simţurile

Update: Restaurantul s-a închis

Aţi auzit de fenomenul “serendipity”? Pe scurt, înseamnă o descoperire neaşteptată, fericită şi accidentală, adică fix ce mi s-a întâmplat mie într-o seară de joi, când, trecând pe bulevardul Dacia, am zărit pe o străduţă restaurantul Pe Întuneric.

Ştiam de conceptul meselor pe întuneric, însă nu avusesem ocazia să le experimentez, aşa că m-am bucurat de această întâmplare, mai ales că restaurantul părea funcţional. Ajunsă acasă, am scotocit un pic pe net despre el şi mi-a plăcut mult ideea. Pe scurt, Restaurantul Pe Întuneric oferă mâncare bună + o experienţă care te pune pe gânduri + un proiect cu impact social.

La Restaurantul Pe Întuneric din Bucureşti serveşti masa într-o beznă totală, ocazie cu care poţi să-ţi explorezi şi celelalte simţuri în afară de văz. Partea super-faină a acestui loc? Ghizii, cei care te ajută să te deplasezi prin încăperea întunecată şi îţi servesc preparatele, sunt persoanele cu deficienţe de vedere, care au astfel şansa să se integreze şi să-şi utilizeze calităţile, respectiv celelalte simţuri mai dezvoltate.

Am făcut rezervare pentru sâmbătă la prânz şi am ales meniul vegetarian (există patru tipuri de meniuri, iar fiecare include o supă, un fel principal, un desert şi băutură – cafea, apă, vin).

La prima vedere, restaurantul pare un local obişnuit, cu mese, scaune, decoraţiuni, garderobă şi… lumină. Salonul de primire este luminat normal tocmai ca să ai timp să te dezmeticeşti şi să te pregăteşti de experienţa ce va urma. Am fost întâmpinaţi de gazdă, o doamnă foarte prietenoasă şi naturală, care ne-a prezentat-o pe Alina, ghidul nostru. Mi s-a părut o idee extraordinară să faci cunoştinţă cu persoana care te va ajuta să ai parte de o experienţă specială – cu omul, nu doar cu statutul dat de job. Nu-mi amintesc să mai fi fost la vreun restaurant sau o cafenea unde chelnerii să se prezinte. Mi se pare un gest drăguţ, care creează o relaţie de apropiere între gazdă şi oaspete. (Şi am senzaţia că şi bacşişul e mai mare :P)

Salonul de primire – aici e lumină

După ce am primit câte un şervet-bavetă (just in case), Alina ne-a condus în camera întunecată, cu muzică italiană drept fundal. Curioasă, am pipăit masa, scaunele, peretele de lângă, conturul farfuriilor şi tacâmurile, ca să-mi dau seama cum ar arăta. Lipsa văzului nu doar că te face mai atent la simţurile tactil, auditiv şi olfactiv, dar te provoacă să-ţi foloseşti imaginaţia şi memoria într-o măsură mai mare.

Cât am stat acolo m-am simţit într-un mediu sigur, am reuşit să-mi torn singură apă în pahar şi să mănânc fără probleme, deşi a fost cam greu să-mi dau seama când s-a terminat mâncarea din farfurie. Recunosc, la desert mi-am folosit şi degetele, dar asta numai pentru că era foarte bun :))

În camera întunecată nu este permisă utilizarea brichetelor, a lanternelor, a telefoanelor mobile sau a altor surse de lumină. În cazul în care trebuie să foloseşti mobilul, îţi poţi chema ghidul, care te va conduce “la lumină”. La fel, pentru a merge la toaletă (unde e lumină) sau a ieşi afară la o ţigară, ghidul oferă asistenţă fără probleme.

Ce mi-a plăcut cel mai mult? Faptul că am putut să mă concentrez mai bine pe mâncare şi conversaţie, fără să fiu preocupată de făcut fotografii şi găsit cel mai bun unghi. Totuşi, am imortalizat restaurantul de afară şi câteva cadre din salonul pe lumină, ca să ştiţi cam ce vă aşteaptă 😛 Restul e în întuneric şi vă las să descoperiţi singuri farmecul acestei experienţe!

pe-intuneric