Dacă ar fi să numim o mâncare iubită de mai toată lumea, cred că pizza s-ar încadra foarte bine la această categorie. Este foarte versatilă şi o poţi “personaliza” cu ingredientele care-ţi plac, vegetariene sau nu şi există chiar şi variante raw.

Am auzit multe persoane în jurul meu considerând pizza ca fiind nesănătoasă, aşa că vreau să-i fac un pic de dreptate. Deşi nu mănânc foarte des pizza, îmi place mult şi iubesc tocmai versatilitatea pusă pe tavă atât de natural.

Povestea acestui preparat considerat simbol al Italiei începe în antichitate şi, cum se întâmplă de obicei, a ajuns la forma pe care o cunoaştem astăzi în urma unor transformări şi adaptări ce au avut loc de-a lungul timpului, păstrând totuşi şi o fărâmă de mister. La început, pizza era foarte simplă şi se asemăna cu focaccia, fiind o mâncare pentru săraci. Prima menţionare a termenului “pizza” apare într-un document din anul 997. În secolul al XVI-lea, la Napoli, denumirea a fost utilizată pentru a defini o pâine turtită, “pizza” derivând, se pare, din stâlcirea cuvântului “pitta”.

Conţinutul aşezat pe blat a început treptat să se diversifice şi să devină mai bogat, printre ingredientele clasice numărându-se uleiul de măsline, brânza, busuiocul şi alte ierburi aromatice. Ulterior, după descoperirea Americii şi importarea roşiilor în Europa, acestea au devenit ingredientul principal. Cea mai cunoscută poveste legată de pizza se referă la Pizza Margherita, creată în onoarea reginei Margareta de Savoia în 1889 de către Raffaele Esposito, din roşii, mozzarella şi busuioc, în culorile steagului italian. Celebritatea pizzei la nivel mondial se datorează şi emigranţilor italieni, care au luat-o cu ei în America, mândrindu-se cu tradiţia lor gastronomică.

După această scurtă incursiune în istorie, rămâne întrebarea: este pizza o mâncare sănătoasă? Răspunsul e foarte simplu: depinde 😀 O pizza cu ditamai blatul, acoperită de topinguri dubioase făcute din prafuri, peste care ai pus ketchup din belşug şi mezeluri suspecte, ei bine, nu este cea mai bună alegere. A turna ketchup peste pizza mi se pare o tristeţe, dar până la urmă gusturile nu se discută…

Există câteva pizze clasice, pe care le găseşti cam în orice restaurant ce include şi acest fel de mâncare: Quattro formaggi, Margherita, Mexicană, Capricciosa etc. În unele meniuri apar pizze cu ingrediente exotice, în alăturări surprinzătoare. Însă indiferent de extravaganţa combinaţiilor de pe blat, prospeţimea şi calitatea ingredienelor cred că ar trebui să primeze. După părerea mea, pizza congelată sau semi-preparată trădează ideea de mâncare slow, proaspăt pregătită.

Pizza poate fi şi foarte sănătoasă şi gustoasă. Atunci când, de exemplu, o pregăteşti în casă sau o serveşti la un restaurant sau o pizzerie care se respectă. Un blat integral cu sos de roşii adevărat, legume şi brânză, poate şi ceva carne sau fructe de mare proaspete, după gust, reprezintă o masă consistentă, dar şi sănătoasă. Deci STOP cu blamarea pizzei, problema nu e preparatul în sine, ci modul în care e gătită şi servită 🙂

Italia vs. restul lumii

Spre deosebire de unii care susţin sus şi tare că există o diferenţă ca de la cer la pământ între pizza din Italia şi cea de pe alte meleaguri, eu nu aş băga mâna în foc că distincţia e “palpabilă” gustativ, deşi am încercat acest preparat în multe locuri.

Îmi amintesc cu drag de pizza mâncată la restaurantul Papa Francesco din Milano, într-o seară plăcută de septembrie, însă sunt foarte conştientă că pe lângă ingrediente, gustul delicios s-a datorat şi atmosferei tipic italiene cu tot şuvoiul de conversaţii şi cuvinte zgomotoase, spumoase, rostite cu entuziasm între două îmbucături. Aşadar, încă un ingredient important la pizza: contextul.

La polul opus, cea mai dezamăgitoare pizza am mâncat-o fix în Napoli, considerat oraşul natal al pizzei moderne. Blatul dolofan, copt relativ, cu nişte ingrediente aruncate la întâmplare a fost o experienţă neplăcută, mai ales că mi-era o foame de lup. Sau poate că aveam eu aşteptări prea mari… dar cum să nu am într-o aşa ocazie, mai ales că alesesem şi o pizzerie ce părea tradiţională??

Pe la noi, am mâncat o pizza de te lingi pe degete la Fibrio, cu un delicios blat subţire, crocant, din făină integrală, pe care se desfătau tot felul de legume apetisante.

Mi-a plăcut şi cea de la Stadio, cu rucola, roşii uscate, prosciutto şi parmigiano, chiar dacă blatul a fost cam gros.

În concluzie, cea mai bună pizza e cea care-ţi place ţie. Şi asta e valabil cam la orice mâncare. Cea mai sănătoasă e pizza pregătită din ingrediente proaspete, cât mai simple, fără sosuri “de supermarket” şi, eventual, cu un blat subţire.

Indiferent de pizza pe care o mâncaţi, vă doresc să o savuraţi cu poftă şi nu uitaţi că… “One good meal won’t make you skinny, just like one bad meal won’t make you fat.” Echilibru să fie! 🙂