Pentru că am tot citit impresii despre Semimaratonul OMV Petrom, care a avut loc la Bucureşti pe 17 mai, m-am gândit să scriu şi eu câteva gânduri după cursă, mai ales că a trecut ceva timp, iar experienţa a avut timp să se aşeze.

A fost prima mea participare la acest eveniment, căci până acum alergasem doar la Maratonul din toamnă, celălalt mare eveniment sportiv din Capitală. Am început să prind gustul alergărilor oficiale şi îmi place tot mai mult să particip la astfel de curse, unde mă pot bucura de mişcare alături de alţi oameni.

Kitul de la Semimaratonul Bucureşti 2015 a fost destul de sărăcuţ (spre deosebire de Wings for Life, de exemplu), dar măcar XS-ul de la tricoul tehnic chiar a fost XS, faţă de alte competiţii unde mărimile nu prea coincid cu dimensiunile autohtone. În plus, tricoul e confortabil, vine bine şi cu siguranţă îl voi mai purta la multe alergări.

Duminică dimineaţa, în ziua cursei, am ajuns cu vreo 45 de minute înainte de start (adică devremeee), mi-am lăsat bagajul la garderobă şi am avut timp şi să dau o tură prin spaţiu, cu soarele în ochi. Grupuri de oameni veseli, tricouri de toate culorile, costumaţii amuzante sau accesorii simpatice, plus o infuzie de entuziasm combinată cu ceva emoţii – cam asta am văzut în ţarcul din Piaţa Constituţiei. Decizia organizatorilor de a pune cursa la 8:30 în loc de 9:00 pentru semi a fost inspirată, chiar dacă de la un moment dat căldura tot şi-a intrat în drepturi.

A venit ora startului şi ne-am pus încet-încet în mişcare. Cu gândul de a mă bucura de cursă şi, poate, de a scoate un timp sub 2 ore la proba de Semimaraton (21,097 km), mi-am propus să alerg într-un ritm susţinut. Traseul îl ştiam, aşa că am pornit relaxată (mă rog, atât cât mi-au permis picioarele aflate în mişcare), făcând din când în când slalom printre alţi participanţi.

O bucată de traseu am alergat alături de pacemakerii de la 1:50 (pacemaker = alergător experimentat care parcurge cursa într-un timp prestabilit, notat de obicei pe baloane, ca reper pentru alergătorii ce vor să scoată timpul respectiv). I-am pierdut însă pe Victoriei, unde, în faţa Muzeului de Istorie, era o adevărată nebunie. Plus că m-am oprit cam la fiecare punct de alimentare pentru apă, deşi nu mi-era foarte sete (habar n-am ce mi-a venit, dar n-a fost o idee prea bună…). Mi-am ales, în schimb, un “iepure” adhoc, o tipă cu pantaloni coloraţi care alerga în faţa mea constant şi de care mi-a fost mai uşor să mă ţin, deşi pe ultimul kilometru s-a dus ca din puşcă, în timp ce eu… am rămas să admir priveliştea din jur 😀

Coborând de pe Victoriei, porţiunea de drum spre Eroilor mi s-a părut fără sfârşit, sentiment care m-a încercat cam de fiecare dată în acest loc.

Mintea mi-a zburat fâl-fâl în toate părţile, mai rapid decât paşii. Picioarele au fost pe frecvenţă în cea mai mare parte a timpului şi nu mi-au făcut probleme. Însă mi-am dat seama că anduranţa mea de anul trecut de la maraton s-a cam dus pe apa sâmbetei şi are nevoie de o restartare urgentă.

Am ajuns cu bine la finish, unde era o înghesuială de nedescris. Am primit medalia, la fel de grea ca de obicei, apoi m-am îndreptat spre punctul de alimentare, ca să-mi refac energia cu ceva mere şi portocale.

Timpul s-a afişat foarte repede după cursă, chiar în aceeaşi seară. Am aflat şi eu cu ocazia asta cum stă treaba cu timpul brut şi cel net, că până acum aveam dilema “Cât am scos, de fapt?”. Timpul brut este cel care apare pe cronometrul porţii când treci linia de finish. Timpul net este cel real, care ţine cont şi de timpul când ai trecut pragul la start. Da, oricât “de plăcere” aş alerga, tot vreau să ştiu cum stau cu timpul, ca să mă bucur de vreo eventuală evoluţie. Deh, paradoxurile alergării 😀

Timpul meu net a fost de de 1:54:11, adică Personal Best pe distanţa asta 😀 Yuhuuuu!