Pentru că data trecută când am vizitat Viena nu eram cuprinsă de febra panoramelor, nu am urcat în turnul Stephansdom, simbolul oraşului. În schimb vizitasem catedrala, care în interior mi s-a părut imensă şi copleşitoare.
De data asta, când am intrat nu mi s-a mai părut aşa înaltă. O fi din cauză că am mai văzut zeci de biserici enorme între timp (inclusiv catedrala Sf. Petru) sau pentru că am mai crescut :P? Nu ştiu. Arcurile din interior mi s-au părut foarte asemănătoare cu cele dintr-o biserică văzută în Munchen şi care se mai întâlnesc, probabil, în multe alte locuri. O lumină mov era proiectată pe pereţi, colorând un pic atmosfera cu ceva mister (violetul este simbolul pocăinţei şi este purtat de preoţii catolici în timpul perioadelor de post).
Ce nu-mi place la catedrala Sf. Ştefan e că nu vrea să încapă în nicio poză făcută de aproape. E atât de mare, încât posibilităţile de a o fotografia în întregime, dintr-un unghi favorabil, sunt aproape nule. Lângă una din aripile ei mirosul este insuportabil, căci trăsurile cu cai stau la rând, gata să transporte turiştii într-o plimbare cu iz de trecut. Trecând peste aceste mici inconveniente, catedrala este o apariţie maiestuoasă, iar renumitul acoperiş din ţigle colorate şi supleţea gotică sunt de vis.
Chiar dacă interiorul nu m-a dat pe spate, entuziasmul pentru panoramă nu mi s-a diminuat, aşa că am urcat cu stoicism cele 343 de trepte din turnul de sud, dispuse într-o spirală foarte îngustă. Nu ştiu cum s-a nimerit, dar în acelaşi timp coborau un grup de copii, aşa că am sprijinit momente bune zidul rece, pentru a le face loc să treacă. Într-un final, mi-am croit drum spre vârf, iar după câteva respiraţii profunde am reuşit să ajung la punctul de panoramă (dacă aveţi probleme cu spaţiile înguste, mai bine tăiaţi de pe listă acest loc…).
Preţul biletului a fost de 4,5 euro şi pot să zic că a meritat 100%. De la înălţimea celor 67 de metri am privit în cele patru zări şi am descoperit şiruri frumoase de clădiri cu acoperişuri roşii şi verzi, edificii moderne din sticlă, precum şi multe alte biserici. Acoperişul se vede minunat.
La plecare, tot datorită sfintei întâmplări, am găsit o perspectivă din care stema de pe acoperişul Stephansdom poate fi admirată în toată splendoarea sa.
Uite ca mai am de facut chestii la Viena! :)) Nici eu n-am urcat prima data, iar a doua oara, in 30 decembrie, a fost frig si a nins si nici nu stiu daca era posibila urcarea 😀 Dar, daca voi ajunge în alt sezon, nu voi rata privelistea din turn 🙂
La cât de mare e Viena, sigur mai rămân chestii de făcut, chiar şi după câteva vacanţe acolo :)) Acum am prins vreme bună, că prima dată era un ger de crăpau pietrele… Pe atunci eram cam aeriană, nu ştiam că se poate urca :))
Frumos…! Imi aminteste un pic de panorama din Turnul Sfatului din Sibiu (doar ca panorama, nu ca si constructie).
Desi, cand merg undeva, imi propun so „scot” tot dintr-un obiectiv turistic, tot se intampla sa ratez ceva. Ma bucur ca ai reusit sa ajungi sus de tot!
Ioana
Da, cam la fel păţesc şi eu. Niciodată nu aş putea spune că am epuizat tot-tot dintr-un oraş, rămân mereu chestii de făcut/văzut. Mulţumesc 🙂
Pingback: Viena: Grădina Botanică a Universităţii şi Palatul Belvedere | Zâmbet şi sănătate